Iluzia politică cu care o lume întreagă a fost anesteziată în anii antebelici, că războiul ar fi panaceul mult dorit pentru problemele Europei, sfâșiată între naționalisme exacerbate, acte de anarhie, asasinate și tentative de asasinat, își găsește o satisfacție falacioasă pentru o parte considerabilă a populației odată cu declanșarea ostilităților. Dar mitul războiului scurt e curând demontat: balanța victoriei refuză să se încline categoric de o parte sau de alta a taberelor beligerante, iar ororile de pe frontul de Vest probează letalitatea conflictului.
Acesta e contextul istoric în care tânărul ofițer Marcel Fontaine e mobilizat în armata franceză. După experiența directă a celor mai acerbe bătălii din Vest, pare că are o mână norocoasă la jocul de cărți al destinului, fiind selectat să facă parte din Misiunea Berthelot. Ajuns într-o lume complet necunoscută, în delirul fericirii „de a se fi ridicat deasupra neantului tranșeelor”, e surprins de infrastructura deplorabilă și nu poate cuprinde cu mintea cum poate spera „biata Românie” să se aprovizioneze cu muniții printr-un „tub capilar”: de la Bender până la frontiera română se circulă pe o singură linie… Ca o paranteză, să spunem că Franța avea 16.465 de km de cale ferată, în 1869, iar Germania 17.612 km, linii finalizate, așa cum precizează Orlando Figes în volumul „Europenii: trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea”, apărut la Polirom în 2021, iar relatările lui Fontaine încep la finele anului 1916.
Cea dintâi impresie, eclatantă de altfel, e a unui „jalnic spectacol al mizeriei”. Primul soldat pe care îl zărește pare un „soi de fantomă, un nefericit pierdut într-o așa-zisă uniformă, închipuită din zdrențe de toate felurile…” Fascinația detaliului e evidentă. Sunt înregistrate paradoxurile acestei țări ce pretinde să țină piept celei mai puternice armate a lumii: „Este oare posibil să se fi trimis asemenea zdrențe omenești să înfrunte în luptă formidabilele trupe germane? Să fie asta armata pe care avem misiunea s-o reorganizăm ca să facem din ea un instrument al victoriei?”
Pe măsura aclimatizării în „Capitala Rezistenței” și în localitățile dimprejur, are ocazia să observe și să se revolte de realitățile glazurate cu grijă de cei privilegiați. În Moldova suprasaturată de refugiați, ochiul critic scanează imediat raporturile umane, monitorizează stupefiat starea de slugărnicie impusă soldaților de gradele superioare, sesizează falia de netrecut dintre comandanți și comandați. Îl frapează lipsa de reacție a soldatului, comportamentul lui de victimă față de impostorii în uniformă militară: „viața soldaților este cumplită”. În Franța, la asemenea umilințe, victimele ar fi ripostat: „Aici nefericiții gradați încasau loviturile cu stoicism.” Portretul pe care îl face armatei române – prin figurile aduse în prim-planul relatărilor, aceste pseudovedete ale războiului – e departe de a fi flatant. Truculența superiorilor e revoltătoare și dezonorantă: abuzează de poziția lor în ierarhia militară doar în fața bietului soldat; în fața celor mari etalează masca obsecviozității. Și în raport cu bărbăția, y compris curajul, lucrurile stau exact la fel: în timpul bombardamentelor se ascund în spatele unor rapoarte „urgente”, pentru ca, odată instalată acalmia, să acorde interviuri și să pozeze insolent pentru diferite publicații, etalându-și „triumfal epoleții noi-nouți”.
A nu se înțelege că Marcel Fontaine vituperează întregul corp ofițeresc al armatei române. Militarii cu adevărat capabili nu lipsesc, doar că aceștia sunt puțini și par a se pierde în conglomeratul uman al fariseilor. Cei mai mulți – colonei, generali, comandanți – se dedau unor „exerciții… digestive” și în timp relativ scurt și o parte din cei francezi le vor ține isonul.
Organizarea de festinuri, adevărate serbări câmpenești, cu orchestre de regiment, chiolhanuri infamante cu „porții enorme de mâncare” într-o țară în care se moare literalmente de foame, e un modus vivendi care nici măcar nu se cosmetizează în fața soldaților subnutriți. Unicul lor meniu constă în „fiertură de fasole” și „lovituri de cravașă”.
Lipsa modelelor în armata română justifică în parte înfrângerile de pe teatrele de operații, dar și lipsurile populației civile, ca rezultat al acestor pierderi. Trădarea colonelului Sturdza, caz celebru în epocă (am întâlnit nenumărate trimiteri la acesta, atât în surse beletristice, cât și istorice) sau condamnarea generalului Socec pentru retragere nejustificată din fața inamicului, în bătălia de pe Argeș, par a pune paie pe foc. Indignarea lui Fontaine e motivată: un comandant trebuie să-și facă simțită superioritatea în grad prin fapte, nu prin vorbe. Victoria nu poate fi decât muncă de echipă: „Dacă acolo sus e trădare – se întreabă căpitanul francez – cum să aștepți de la cei de jos încredere în victorie?”
Simțul datoriei îl determină să nu se dea bătut: sesizează neregulile, asumându-și cu bărbăție statutul de persona non grata printre comandanții români, vizitează infirmeriile pline de bolnavi, și se și îmbolnăvește de tifos, veghează să fie mărite porțiile de mâncare ale soldaților, face instrucții militare în pofida crasei lipse de implicare a părții române… Dincolo de tenta, doar aparent comică, a unei secvențe în care își recunoaște obstinența – și care demonstrează, în plus, că începe să înțeleagă psihologia românului –, se întrevede mâhnirea celui care vrea din tot sufletul să facă bine: „într-un poligon […] stau o oră și jumătate pe capul unui pluton care face prost manevrele. Pesemne că blestemă și așteaptă cu nerăbdare să mă duc să bântui pe la alții… Da, însă poate că mișcările pe care le pretind de la ei, executate mai târziu instinctiv pe câmpul de luptă vor salva viața unora dintre ei care, fără îndoială, în clipa asta, în stil românesc, trebuie că mă dau dracului.”
Vulnerabilitățile de ordin militar nu se rezumă doar la armata română, ci se extind și asupra conaționalilor, iar deseori comparațiile vizează metehne comune. Vanitatea ofițerilor români nu e mai mare decât cea a francezilor, căci, în fond, oamenii sunt peste tot aceiași. Bătălia pentru medalii – meritate sau nu, nu mai are relevanță –, demonstrează că „pe frontul român e la fel ca pe cel din Franța: există două categorii de indivizi, profitorii și fraierii.”
Pe de altă parte, ofițerul e foarte impresionat – și aceasta compensează ca experiență – de românii de rând în casele cărora e încartiruit: „niciodată […] nu mai fusesem primit […] cu atâta afecțiune și căldură. […] A trebuit să vin în România ca să găsesc o asemenea primire.” Are sentimentul că e „aruncat cu o sută de ani în trecut”, contrariat fiind de discrepanțele acestei lumi străvechi, sălbatice și necioplite. „În țara asta, de două ori nenorocită, o dată că e bogată și apoi că se află în calea marilor invazii”, populația majoritară trăiește într-o sărăcie lucie, căsuțele sunt „mici și prăpădite”, cu lut pe jos, cocioabe în care mișună puzderie de copii „în cămăși zdrențuite” și unde nu se află „niciun pat demn de această denumire”, ci doar „scânduri, pături, uneori o saltea proastă de paie”. În colțul acesta de lume soldații își fac cruce de trei ori înaintea fiecărui atac, implorând mizericordia divină, spitalele improvizate sunt adevărate focare de infecții, „cei bolnavi stau laolaltă cu cei sănătoși”, „nefăcutul de nimic” e atotstăpânitor – posibilă reminiscență de pe vremea otomanilor, crede Fontaine –, lipsa de prevedere și de punctualitate e la ea acasă…
În pofida acestor insatisfacții, plecarea Misiunii din România, impusă de nemți, îi smulge cele mai înflăcărate gânduri și emoții. Cei aproape trei ani de ședere pe aceste meleaguri, neîncetat admirate pentru frumusețea lor, atașamentul sincer al soldaților români, al oamenilor simpli, atmosfera emoționantă a despărțirii, amprentează definitiv sufletul acestui vrednic ofițer, iar cuvintele cu care își încheie introspectiv odiseea românească, încă departe de a fi încheiată categoric, nu mai au nevoie de niciun comentariu: „Adio, scumpă Românie!”
Marcel Fontaine, Jurnal de război: misiune în România: noiembrie 1916-aprilie 1918; cuvânt înainte de Alain Legoux; introducere de Daniel Cain; traducere din franceză și postfaţă de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, anul publicării: 2016
scrie un comentariu