Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Hasdeu. Duhuri de George Cornilă, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii romanțate”.
Tadeu Hâjdeu se naşte pe 26 februarie 1838 la Cristineşti (Ucraina de astăzi) într-o familie de cărturari. În primii ani este dăscălit acasă şi la mai multe şcoli din Podolia şi Volînia, unde predă tatăl său. Se înscrie la liceul de băieţi din Chişinău, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov. Ca urmare a faptului că îşi rupe paşaportul rusesc şi îl trimite la Consulat, este judecat în lipsă, dezmoştenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene şi condamnat la exil în Siberia. După ce se stabileşte la Iaşi, lucrează ca bibliotecar şi profesor de istorie, geografie şi statistică şi îşi schimbă numele în Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din cauza unui scandal soldat cu un răsunător proces de presă, îşi pierde posturile. Se mută în Bucureşti, unde activează ca membru al Comisiei moşiilor mănăstireşti. Pe lângă munca la monumentalele proiecte istorice şi lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schiţe satirice, piese de teatru şi romane istorice şi fondează mai multe ziare şi reviste, printre care România, Foiţa de istorie şi literatură, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista nouă. Este ales deputat în două rânduri. Bănuit că s-ar fi implicat în Republica de la Ploieşti, în 1870 este arestat şi închis la Văcăreşti timp de nouă zile. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai târziu este primit în Societatea Academică Română. În 1888, fiica sa, Iulia, studentă la Sorbona, moare de tuberculoză, iar Hasdeu devine un adept înfocat al spiritismului. Fire polemică şi personalitate controversată, una dintre cele mai impresionante minţi ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare în 1907, singur, în Castelul din Câmpina.
Fragment
Când C.A. Rosetti, trufașul cunoscut prin anumite cercuri drept Berlicoco, a venit la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, una dintre primele decizii pe care le‑a luat a fost suprimarea Arhivei istorice, abia ajunsă la al treilea tom. Nici nu apucasem să descâlcesc Cronica putneană. Nu uitase săgețile înveninate pe care le slobozisem asupra sa, voia să se răzbune, orb la faptul că printr‑o asemenea măsură nu mă pedepsea doar pe mine, ci pe noi toți. Patruzeci de mii de documente zăceau îngrămădite în Arhive. Cine să le mai analizeze și cum să le arate lumii? Îmi părea rău că irosisem paginile gazetelor cu articole politice, când aș fi putut să mă dedic exclusiv cercetărilor istorice. Ar fi trebuit să scot o revistă științifică, una neîntinată de mizeriile din haznaua publică. N‑aveam s‑o fac însă pentru multă vreme, până la Columna lui Traian, abia începând cu 1871, căci politica era un vârtej care te prindea și te răsucea și din care nu mai puteai să ieși, oricât de mult ți‑ai fi dorit.
Nu voiam să las să se irosească descoperirile mele, așa că m‑am întors la literatură. Ficțiunea și știința nu se opun una alteia, orice ar crede unii sau alții. Am reluat așadar lucrul la Ioan Vodă cel Cumplit, nu înainte de a revedea vechile însemnări. Von Hammer-Purgstall, Okolski, Obolenski, Orzechowski, Gorecki, Schurzfleisch, Wojcicki, Decretum Gratiani, Acta eruditorum, sute de documente polone, ungare și rusești, cărora am adăugat ce am izbutit să absorb din harul unui Shakespeare, al unui Seneca sau al unui Confucius. Bineînțeles că nu m‑am putut abține de la aluzii la evenimentele care se desfășurau în jurul meu, de la a trasa analogii pentru a înfiera nemernicia politicienilor prezentului. Unele lucruri nu se schimbaseră din veacul al XVI‑lea încoace. Clasele putrezinde care împilau țara erau aceleași, o mână de oameni care oropseau milioane, veșnic nesătui, ca Erysichthon, după banul public, prostia, lăcomia și corupția domneau nestingherite, sugrumând țara ca șerpii pe Laocoon. Întunericul feudal nu se risipise cu totul, oricâte lămpi se aprindeau pe Podul Mogoșoaiei.
Scriind, simțeam cumva că trăisem atunci, cu secole în urmă, parcă știam întocmai cum se petrecuseră faptele zugrăvite. Dacă exista reîncarnare, atunci trăisem neîndoielnic atât în Evul Mediu, cât și în Antichitate, întâlnisem acele figuri ilustre care schimbaseră lumea, fusesem contemporan cu strămoșii mei. Uitasem, dar îmi puteam aminti. Poate că acesta era și darul suprem al scrisului, puterea de a‑ți recupera viețile anterioare. Ce fusese Ioan Vodă până la mine? Un domnitor printre atâția alții, care ocupase tronul țării sale abia timp de doi ani și care nu se bucura decât de o pagină sau poate doar de un paragraf în istoriile scrise până atunci. Eu l‑am creat. Eu sunt taică‑său, adevăratul tată, mai important decât Ștefăniță Vodă.
Puteţi cumpăra cartea de la:
George Cornilă (n. 1986) este prozator, eseist şi traducător. A publicat romanele Cu dinţii strânşi (2007, 2022), Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse (2013, 2014, 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018, 2019) şi Diluvium (2019), culegerile de proză scurtă Arlequine (2018), Entropic (2020) şi Rezervaţia (2022) şi volumul de poveşti pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în mai mult de zece antologii apărute în România şi Marea Britanie. Colaborează frecvent cu publicaţii culturale precum Dilema Veche, Timpul, Familia, Vatra, Suplimentul de cultură, Luceafărul de dimineaţă, Salonul Literar şi Aphelion (SUA). Laureat al Premiilor „Ion Hobana” (2019), COLIN (2021) şi Saboteur (Marea Britanie, 2022 – pentru volum colectiv). A participat în calitate de antrenor la atelierul Creative Writing Sundays, seria octombrie-noiembrie 2022.
scrie un comentariu