libris.ro

Vă invităm să citiți un fragment din volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna de Veronica D. Niculescu, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii Romanțate” a Editurii Polirom. Volumul va fi disponibil și în ediţie digitală.

Editura Polirom; colecţia Biografii Romanţate; anul publicării: 2020; nr. pagini: 288

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fragment

„La înălțimea aceea, suit pe schele, cu Artachino fluierând o mazurcă undeva și mai sus, cu praf de aur pe degete, cu îngerul privindu-l de aproape, uneori amețea. Atunci se scutura, spunea că trebuie să se adune, să găsească putere, doar mai pictaseră o catedrală și la Tulcea vara trecută, tot numai ei doi. Da, dar parcă nu fusese chiar atât de mult de muncă și nu fuseseră așa de chinuiți ca aici. Catedrala asta, construită dintr-un milion de cărămizi, trebuia pictată pe o suprafață de două mii de metri pătrați. Luchian lucra parterul, iar Artachino, turla mare și pandantivii.

De data asta, le făcuse rost de lucrare Constantin Pascally, el obținuse comanda prin liberalul Victor Antonescu, un om de afaceri, de la primarul Alexandriei, tot liberal. Dar vulpoiul bătrân de Pascally își luase partea de bani, șase miișoare de lei, asta fără să tragă o linie, și plecase să se distreze frumușel la Viena. Luchian și Artachino aveau cinci luni la dispoziție pentru executarea lucrării. Fuseseră mai întâi la Curtea de Argeș, în aprilie, să vadă catedrala care le servea ca model, făcuseră schițe. Și iată-i aici, din luna mai, o vară întreagă pe schele, plus prima lună de toamnă. Măcar acolo, sus, când pictau chipuri de sfinți, șase zile din șapte era oarecum liniște. Doar în unele momente răzbătea până la ei tămbălăul înfiorător ce se desfășura zi de zi jos, la picioarele lor, afară, în jurul bisericii a cărei construcție abia se încheiase. Certurile politice ale conservatorilor și liberalilor însemnau pentru ei bănuieli și acuze nesfârșite, anchete sâcâitoare și verificări la sânge. Duminica, în singura zi când nu pictau, venea opoziția să măsoare câți sfinți au lucrat și să pipăie nimbul de poleială: „Este acesta chiar aur sau suntem furați, fraților?”. Uneori, pe aureola sfinților își plimba degetele cârciumarul. Marele controlor, mereu cu ochii pe ei.

— Ai grijă, bre, c-o să poleiești sticlele de țuică cu aur, striga după el Artachino, cu mustața zburlită, și-apoi îl blestema meșteșugit printre dinți.

Fiindcă acest cârciumar îi urmărea și noaptea. Și totul aici era periculos și alunecos, mai periculos chiar decât când îi trăsnise în biserică, de căzuse Luchian de pe schelă. Atunci voise să se lase de treabă, dar avea nevoie de bani și mai era ceva care-l ținea acolo. Fata din casa primarului.

Cecilia, la ea se gândea dimineață de dimineață, când picta obrazul Sfintei Paraschiva cu gândul să o înfățișeze pe sfântă cât mai umană. Iar nu peste mult timp, avea să o vadă pe Cecilia învăluită într-o aură.

Primarul Anghelescu, avocat, om citit, cu pretenții, era încântat să vadă cum prind culoare zidurile cenușii ale bisericii a cărei construcție durase enorm. L-a rugat pe Luchian să facă un portret al cuiva din familia lui, ba să-i dea și ceva lecții de pictură cât timp stătea prin Alexandria. Cecilica, așa îi zicea primarul acestei tinere abia ieșite din anii adolescenței, iar Artachino mult s-a distrat în primele zile vorbind pe schele de această Cecilica, imaginându-și o fetișcană urâțică, pe care Luchian se încumetase s-o picteze doar fiindcă nu dorise să-l refuze pe primar. Însă Cecilica era o frumusețe și mai era și isteață, cu înclinații artistice.

O zărise prima oară la o serbare populară, un înger îmbrăcat în alb, cu cingătoare verde și cu părul curgându-i pe umeri. Nu-și mai putuse lua gândul de la ea în după-amiaza acelei zile luminoase – toate culorile de pe zidurile bisericii i se arătau atât de întunecate și triste, încât a aruncat paleta cât colo, a rupt pensulele în două și-a pornit în plimbări, cu mintea numai la ea. A cunoscut-o mai îndeaproape când s-a dus la cină, la invitația primarului, în casa aflată pe cea mai dichisită șosea a orașului.

Cecilia Vasilescu. Cumnata primarului. Sora cea mică a soției primarului. Venită aici din Târgoviște.

O frumusețe luminată din interior când cânta la pian în după-amieze ploioase, cu capul plecat, cu gâtul lung și fraged ca o tijă de floare, cu obrazul trandafiriu scăldat în raze cernute de frunzele caprifoiului ce creștea la ferestre. Degete translucide, lovind clapele pianului ca ploaia de vară petalele. Tresărea ca un pui de fiară sălbatică surprins în visare sub crengile tufei când ușa salonului se deschidea cu un trosnet fin și slujnica intra purtând tava cu ceainicul, zaharnița, ceștile. Erau lăsați singuri, doar ei doi, ședeau pe sofa sorbind din ceaiul auriu, iar ea îl asculta cu ochi mari pe pictorul înalt și îndrăzneț, cum îi spune povești cu artiști, de la București, pe unde fata nu călcase încă niciodată, însă visa să ajungă. Acolo, în salon, apoi retrași într-un mic atelier improvizat de primar, pentru lecții și pentru realizarea portretului, s-au îndrăgostit. În atelier, el vorbea deodată puțin, de parcă și-ar fi pierdut vorbele, mai degrabă privind-o și cugetând în ce fel s-o picteze.

Îi vorbea însă mai mult și mai bine seara, când se retrăgea în cămăruța lui și, neputând să adoarmă, se ridica din pat și-i scria la o măsuță joasă, lângă peretele pe care dansa umbra zveltă a lumânării. Scrisoarea o purta în buzunarul hainei toată ziua următoare, cât picta la sfinți împreună cu Artachino, și abia după-amiaza, în întâlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curând, pe câmpul verde de la marginea orășelului, unde el desena, iar ea stătea și-l privea, urmărindu-i mâinile și ascultându-i sfaturile, despre culori care se văd și care nu se văd, despre nuanțe care există și nuanțe care ar putea exista, despre umbre care cresc și descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului și scurta viață a soarelui dintr-o scânteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mâna mică plicul cu colțuri înmuiate de așteptare, atingându-i degetele un pic mai mult decât s-ar fi cuvenit, iar ea râdea fericită, fără să-și tragă mâna, cu inima bătându-i nebunește în colivia de mătase a rochiei și cu ochii făcuți semiluni. Atunci, el se minuna de felul în care se reflectau în apa lor clară valuri de ierburi, mănunchiul de peneluri și pasteluri, ceainicul, cerul.”


Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare şi traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) şi Roşu, roşu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi); cărţile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi) şi Hibernalia (2016); romanele Spre văi de jad şi sălbăţie (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) şi Toţi copiii librăresei (2020). A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A cîştigat Concursul de scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul, bazat pe o povestire din volumul de debut. A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis şi alţii. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere la Tîrgul de carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here