Cel de-al doilea volum de poeme al Ligiei Keșișian, Miss Houdini (Charmides, 2019), cuprinde o sumedenie de lumi imaginare, în care fiecare poem își găsește locul pe o axă întinsă între memoria crescută „ca un porc îngrășat / până la explozia pielii” și sentimentele aglutinate în imagini care funcționează perfect și împreună, și luate ca niște stop-cadre de efect: „și de cîtă așteptare e capabilă / o inimă învîrtindu-se în piept, / o dansatoare cuprinsă de flăcări”, sau „pielea e o lumină difuză / o mitralieră de jucărie blîndețea agavelor”, sau „femeia aceasta călătorește într-o limuzină neagră acoperită / cu flori de nuntă / și caută înnebunită un șarpe cu clopoței”. Îmi place să cred că, dacă ai deschide cartea la întâmplare (fun at parties too!), ai găsi o scurtă rolă de film pe care s-ar mișca haotic nomazi, creaturi ascunse prin vise și tenebre, peisaje coșcovite de timp și smulgători de inimi gata de acțiune, toți înconjurând un personaj atotprezent și împuternicit tocmai de aparenta sa fragilitate – „e fetița care se leagănă deasupra cuțitului”.
Volumul se deschide cu un scurt fragment din poemul Keeping Things Whole al lui Mark Strand și, nu întâmplător, mașinațiile pe care și el și L.K. le compun seamănă izbitor. Atmosfera surdă pe care Strand o propune, în care absența eului este și principala angoasă: „Wherever I am / I am what is missing”, descrie foarte bine felul în care vocea femeii-matrioșkă a Ligiei Keșișian se apropie de nucleul care o conturează, de iubire, maternitate, copilărie și frici, ca apoi să dispară brusc printre straturile tristeților înmulțite de ani: „un oraș deluros și aseptic / în care simt doar lipsa”. Adeseori, pare că fundalul pe care se derulează cele întâmplate e un peron pe care cititorul nimerește și încurcă pentru câteva clipe terminalul sosiri și cel de plecări, fiind pus în situația de a părăsi pe loc atmosfera cunoscută pentru o perpetuă căutare a unui element nedefinit (ca o libertate) – fie identitar: „închid ochii și mă pot convinge / că sunt oriunde oricine”, fie prospectiv: „aici totul începe / să se destrame / aici e ultimul / hotar înainte de marele cutremur / care va șterge de pe fața / pămîntului tot ce cu atîta sudoare / am vrut / să construim / și pe urmă teama”.
Poeta apasă pedala confuziei pentru a-și purta cititorii între realitate – un poem sincer – și locurile în care femeile aleargă cu lupii, bărbații își fac loc printre coaste și demonii respirației te privesc din umbră. De multe ori, pe măsură ce poemele își găsesc ritmul în cititor, și vocea lirică se așază pe notele grave ale universalelor povești de prietenie, brutalități cotidiene sau, pur și simplu, tristeți. Abia aici se dă o luptă între luciditate & cruzime pe de o parte: „dă-ți o palmă și trezește-te / e al naibii de frig și așa o să rămână” sau „sunt bine sunt / în viață observ / ce se întâmplă când lași obiectele din jur / să se deterioreze” și tandrețe & senzualitate pe de alta: „am avea propriul număr de contorsionism / tu înalt și drept la un colț de stradă / eu cățărată pe umerii tăi / executînd piruete ferme / s-ar numi pasărea pe obelisc / am strînge bani de o cameră mică și apă caldă”. Atunci când se izbesc aceste planuri opuse, ies la iveală coșmaruri adânci și margini de lume unde, carnavalesc sau basmic, inima e singurul motor care duce mai departe – chiar și în ciuda mutilărilor – povești nescrise.
Pentru mai multe viziuni și ritualuri, mâncați cu încredere povestea lui Miss Houdini, unul dintre cele mai turbulente și mai greu de uitat personaje pe care le-am citit în ultima vreme:
***
doar asta rămîne
o lungă așteptare pe care să ți-o împodobești cu ce poți
cîteva nopți cu prietenii cîteva nopți de dragoste
cîteva pregătiri pentru o viitoare bucurie
și neputința soldatului prins în perete cu ochii holbați
și inima vraiște.
Ligia Keşişian, „Miss Houdini”, Editura Charmides, anul publicării: 2019, nr. pagini: 85
Fotografie reprezentativă de Sumner Mahaffey pe Unsplash
scrie un comentariu