interviuri

Bogdan Boeru: „Piticul meu este unul artistic și de obicei face scandal”

scris de Stela Călin

Bogdan Boeru, autorul romanului „Benedictiana” (Editura Rao, 2022), mărturisește cu candoare că „are un pitic pe creier”, dar nu unul obișnuit, ci unul „artistic”, căruia îi place să se hrănească cu hrană spirituală care, o bună bucată de vreme, a părut să fie muzica heavy-metal, pentru ca, mai apoi, să vireze către literatură, dar nu numai. Bogdan Boeru își demonstrează cu ușurință vocația către universalitate descriind cu aceeași nonșalanță fenomenul sacralității ori pe smilodon (animal preistoric asemănător tigrului). Ne-a mai mărturisit că, în calitate de cititor, îi place să se ducă în vremuri și în lumi, inclusiv fantastice, din care să poată extrage învățăminte de aplicat în ziua de azi, iar ca scriitor, scrie ce-i place să citească.

Sunteți autorul a nu mai puțin de unsprezece volume (poezie, proză, eseu), o parte din cărțile dumneavoastră fiind traduse în engleză, italiană, suedeză, bulgară. Ați scris scenarii de spoturi publicitare, scurtmetraje, filme documentare și teatru. Aveți colaborări cu diverse reviste de literatură din țară. În plus, ați activat și în zona muzicală, în calitate de solist vocal și basist al unei trupe de heavy-metal. Am putea spune că aveți o vocație a „omului universal” de tip renascentist. Într-o lume care, la nivel global, pare că pune accentul pe specializarea cât mai nișată, dvs. tindeți spre universalitate. De unde credeți că provine această vocație, această aplecare spre a vă nutri fiecare tip de creativitate?

Se spune că toți, sau majoritatea, avem un pitic pe creier. Piticul meu este unul artistic și când își cere partea lui de hrană, de obicei face scandal. E drept, a fost și vina mea. Eu l-am obișnuit, încă de mic, cu acest gen de hrană spirituală și de atunci nu se mai satură. Iar „aperitivul” nu a fost neapărat unul literar. Îmi aduc aminte că eram copil și am primit de un Crăciun un catalog cu reproduceri din Velasquez, pe care încă îl am în bibliotecă și vă rog să mă credeți pe cuvânt că și acum, amintindu-mi acest lucru, văd cu ochii minții „Predarea cheilor orașului Breda” sau „Forjăria lui Vulcan”. Mărturisesc că, atâta vreme cât am urmat cariera muzicală (și asta s-a întâmplat timp de 25 de ani), părea că heavy-metal-ul va fi suficient ca să-i închid gura. Problema a fost că, la un moment dat, formația Interitus Dei (așa se numea trupa din care am făcut parte, ca solist vocal și basist) și-a încetat activitatea. Cum eu începusem deja să public cărți, faptul că literatura a substituit muzica în meniul piticului artistic a venit cumva firesc. Celelalte „feluri” din meniu (teatrul, scurt-metrajele, grafica etc.) sunt un fel de… desert. Când e cuminte, primește și așa ceva… Lăsând gluma la o parte, eu cred în universalitate. Nu sunt adeptul ideii că dacă știi să bați un cui trebuie musai să știi să faci și un punct de sudură, dar, din punctul meu de vedere, a avea cât mai mulți ași în mânecă e un lucru bun. Zic… Paleontologia ne-a demonstrat că specializarea cât mai nișată e o cale sigură spre extincție. Un exemplu în acest sens… Celebrul smilodon, sau tigrul cu dinți-sabie… Era un animal masiv, nu prea rapid, se pare că nici foarte inteligent, care ataca prin ambuscadă erbivore mari. Când erbivorele au evoluat, pierzând din greutate, din cauza schimbării condițiilor de mediu și a hranei, devenind și mai iuți de picior, sau când altele au dispărut, smilodonul s-a trezit că nu mai are ce vâna. Totul era prea mic și prea iute, iar el trebuia să depună un efort mult prea mare pentru o ciozvârtă de carne care nu-i ajungea nici pe o măsea. Cum el mizase exclusiv pe forța lui și pe masivitate, neavând un plan B, s-a condamnat singur la extincție. În zilele noastre, un prădător super specializat e ghepardul. El se bazează exclusiv pe viteza lui. Dacă acele gazele (de obicei de dimensiuni mici) din meniul său ar dispărea, și el s-ar trezi față în față cu o turmă de bivoli africani, nu ar avea ce face decât să-și scrie testamentul. Cam așa stau lucrurile și în cazul oamenilor. Nu e vorba numai de supraviețuire, deși știm că o mulțime de indivizi specializați în meserii care au dispărut au fost nevoiți fie să se reinventeze, fie s-au dedicat autodistrugerii, alcoolului, șanțului… Dar omul renascentist își cultivă universalitatea din plăcere. Eu, unul, de aceea scriu, de aceea citesc mai mult decât scriu, de aceea am cântat și mă mai trezesc uneori compunând în minte linii melodice, de aceea pictez, de aceea îmi place să studiez.

Dacă noi, astăzi, suntem ceea ce suntem, asta se datorează relației pe care am dezvoltat-o cu sacrul

Fenomenul sacralității pare că v-a fascinat, de vreme ce i-ați dedicat un eseu având ca obiect o „sintaxă a sacrului”, eseu care, după cum declarați, a stat la baza apariției motivului echivalenței dintre Amor și ideea de șarpe, motiv central în cadrul romanului dvs. „Benedictiana”. Pornind de la acest fapt v-aș întreba: vă considerați o persoană religioasă sau, dacă vreți, ce rol are sacralitatea în viața dumneavoastră? Ce șanse acordați sacralității în spațiul european actual, în societățile noastre de tip consumerist?

Nu sunt genul de om care tocește pragul bisericii. În schimb, studiul sacrului… Aici e altă poveste! Sunt de părere că dacă noi, astăzi, suntem ceea ce suntem, asta se datorează relației pe care am dezvoltat-o cu sacrul. Există și în ziua de azi societăți în care relația dintre individ și sacralitate este aceeași, neschimbată de mii de ani. Nu m-aș grăbi să etichetez acele societăți drept „primitive” sau „necivilizate”. Ar fi jignitor! În esență, construirea sentimentului sacralității și dorința omului de a-și duce viața în proximitatea sacrului vin la pachet cu crearea unui univers al sacralității, a unui corpus de legende ale începuturilor sau legende cu tentă inițiatică, iar a crea așa ceva este o activitate care presupune folosirea din plin a materiei cenușii și filtrarea rezultatului prin sita sufletului. Nu știu câți dintre contemporanii noștri cu impresii de civilizați sunt în stare de așa ceva. Sacrul este o lume a simbolurilor și să știi să operezi cu simbolurile nu e chiar la îndemâna oricui. Relația noastră cu sacrul a traversat mileniile, plecând de la adorație și ajungând la ignorare, în societatea noastră consumeristă. Totuși, sentimentul sacrului funcționează ca un program care rulează în background. Cândva, programul acesta era însuși „sistemul de operare” al omului, dacă îmi e permisă o comparație cu iz de IT. El ne-a definit pe noi, ca specie. Cumva, ne-am îndepărtat de el, dar el e acolo, prăfuit, aparent uitat… Dar e! Fără să ne dăm seama, multe din lucrurile pe care le facem, le facem în virtutea acelui program care ne-a definit și am să dau un exemplu, aparent minor, dar las la imaginația cititorului să plece de la această idee și să ajungă la ce complexități vrea sau poate el. Exemplul este: modelul costumului popular. Toate popoarele au costume populare. În vechime, toate acele spirale, volute, romburi, modele florale sau zoomorfe puse într-o anumită ordine pe veșmânt spuneau o poveste. Vorbeau despre destinația hainelor, despre statutul celui care le purta, despre contextul (de multe ori ritualic) în care erau purtate. Haina împodobită astfel era o expresie a nevoii omului de a onora prezența sacrului. În timp, povestea s-a estompat. A rămas partea estetică. Azi, ne place să purtăm costume populare. Nu aduc în discuție dorința unor politicieni hămesiți după voturi, care se împopoțonează în costum tradițional ca să arunce praf în ochi vulgului cu „patriotismul” lor. Nu despre asta vorbim! Vorbim, spre exemplu, despre turista căreia îi face cu ochiul o ie, la un târg, și ea o cumpără fiindcă îi place modelul și… ghici ce? Nu îmbracă ia respectivă când face curățenie prin casă sau când merge la piață. O ține pentru ocazii speciale! Ia, prin ceea ce evocă ea, prin modelul ei, s-a adresat unui palier intim al conștiinței, de unde acel program vechi i-a spus: „Cumpăr-o și ține-o pentru duminică!” Iar duminica, cea de-a șaptea zi, era o ocazie specială, nu doar sfârșitul week-end-ului și trista perspectivă a întoarcerii la muncă, luni. Concluzie: da, în societatea noastră de tip consumerist, sacrul are rolul lui. Atâta doar că noi, dacă am pierdut ceva în relație cu el, acel ceva cred că se numește „echilibru”.

Întrucât nu mulți l-au citit pe Apuleius (și aici mă includ) și, dat fiind că, cel puțin la o primă vedere, echivalența dintre dintre Amor și ideea de șarpe nu pare suficient de intuitivă, puteți dezvolta succint, pentru cititori, motivul acestei echivalențe?

Discuția este un pic mai amplă și are legătură cu ce am spus anterior legat de sentimentul sacralității. O temă des întâlnită în multe mitologii este interdicția privirii și ea este unul dintre acei piloni ai sintaxei ce guvernează raportul dintre om și sacru. Omului nu îi este permis să privească spre zei sau spre universul acestora. Încălcarea acestui tabu este aspru pedepsită. Ce înseamnă o asemenea interdicție? Înseamnă că omul, în relație cu divinul, se privează de cel mai acut simț al său: văzul. Gestul se traduce prin abandonarea totală a destinului, a vieții, a faptelor lui homo religiosus în mâinile divinității. Narațiunea mitologică folosește omului arhaic drept argument împotriva tentației de a încălca tabuul privirii către zeu sau către lumea lui. De aici, morala conținută în mitul lui Orfeu, în fatala pățanie a lui Acteon, după ce a văzut-o pe zeița Artemis scăldându-se, sau în orbirea lui Tiresias de către Athena, surprinsă de acesta într-un context intim similar. Varianta în care Tiresias este pedepsit nu pentru „violarea” cu ochii a intimității zeiței, ci pentru deranjarea unei alte intimități, anume a momentului împreunării dintre doi șerpi, are de-a face tot cu încălcarea unui tabu legat de relația om-divinitate. Poate avea legătură cu vreun cult preistoric al șarpelui sau poate duce cu gândul la șerpii figurați pe caduceul lui Hermes, dar în orice caz, prin capacitatea sa de a-și lepăda pielea, imaginea șarpelui a fost asociată mereu ideii de regenerare vecină nemuririi. Reținem acest aspect, al asocierii dintre șarpe și ideea de regenerare echivalentă nemuririi. În romanul lui Apuleius, Psyche e nevoită să treacă peste o serie de încercări pentru a i se ierta vina de a fi privit spre Cupidon, deși i se pusese în vedere că nu are voie să o facă. Ea trece cu bine peste încercări și primește drept recompensă darul nemuririi. Ceea ce mi se pare interesant în contextul acestui tabu este avertismentul pe care oracolul lui Apollo din Milet îl transmite tatălui fetei încă de la începutul poveștii lui Apuleius. Oracolul îi spune că Psyche își va găsi soțul hărăzit într-un șarpe. Același simbol al șarpelui, care ascunde ideea nemuririi: Psyche avea să-și găsească soțul în persoana unui nemuritor. Cupidon era, evident, un nemuritor. Ce alt simbol zoomorf să fi fost mai nimerit pentru un nemuritor decât acela al unei vietăți care își leapădă periodic pielea, regenerându-se, sau unul care, figurat înghițindu-și propria-i coadă (Ouroboros) era deja o marcă a eternității ciclice?

Ne e foame de bine, știind că nu ne putem hrăni numai cu el…

Ați ales două religii, două ideologii puternice – creștinismul și islamismul – ca fundal al unei ciocniri ideologice de proporții aproape mitice, care să justifice toate elementele fantastice ale cărții dumneavoastră (apariția cristică mâncată de corbi, aspida strălucitoare, ieșirea timpului din matca normalității etc.). Mai este omul modern sensibil la ideologie (incluzând aici, în sens larg, și religia) sau aceasta își exercita fascinația, preponderent, în secolele la care face referire și romanul dvs. (sec. XII)?

Revenim la ce am discutat anterior. Poate că omul modern nu mai este atât de sensibil la ideologie și aici mă gândesc la religie ca la un fel de ofertă a întâlnirii cu sacrul. Dar nevoia asta este undeva, acolo, într-un cotlon prăfuit al minții noastre. Din acest motiv ne place să citim cărți cu fundament istoric, ne place să trăim, în paginile unui roman, vremuri demult apuse. În paranteză fie spus, dacă translatăm discuția despre ideologii în plan politic, descoperim că nu mai există ideologii, că ele sunt fluturate prin fața ochilor mulțimii doar ca pe un simulacru de identitate politică, asta în contextul în care vremea ideologiilor politice cu coloană vertebrală nu este chiar atât de depărtată în timp și cu asta am încheiat paranteza. Ne fascinează, spre exemplu, un personaj precum William of Baskerville, al lui Umberto Eco. De ce? El reprezintă un echilibru. El este un membru al unui ordin monahal, prin urmare adept al unei ideologii, dar totodată el poate gândi cu mult în afara ideologiei. Pentru unele dintre personajele din „Numele Trandafirului”, chiar deranjant de mult… Ne fascinează super eroii, nu numai pentru că ei sunt și pot ceea ce noi, ca specie, nu suntem și nici nu putem, deși ne-ar plăcea. Ne fascinează pentru că ei sunt ancorați în ideologia binelui. Ne e foame de bine, știind că nu ne putem hrăni numai cu el… Ne fascinează Luke Skywalker, dar ne emoționează când Darth Vader îi spune „Luke, I am your father!” Ne fascinează poveștile cu cavaleri medievali, pentru că, de-a lungul secolelor, imaginea lor puternic idealizată a fost una a unor oameni cu coloană vertebrală, iar noi, într-o lume a lipsei de verticalitate, căutăm modele care să stea în picioare. Între noi fie spus, băieții ăia nu erau atât de gentilomi și de manierați cum au fost prezentați în literatură, dar asta e altă discuție. Ciocnirea pe care am adus-o în discuție în romanul „Benedictiana”, cea dintre creștini și musulmani, o temă amplu tratată în literatură, setează backgroundul poveștii. Ca cititor, îmi place să mă duc în vremuri și în lumi (inclusiv fantastice) din care să pot extrage învățăminte de aplicat în ziua de azi. Ca scriitor, scriu ce îmi place să citesc. Într-o lume în care, iată, americanii construiesc garduri la granița cu Mexicul, într-o lume în care țări europene ce fac parte dintr-un construct bazat tocmai pe permeabilitatea granițelor aduc în discuție ridicarea unui gard la frontiera dintre Bulgaria și Turcia, eu, unul, mă încăpățânez să cred că singura modalitate de a trăi în armonie pe lumea asta e tocmai lipsa gardurilor. Personajele din roman, Ademar de Caymont (creștin) și Al-Hakim (musulman) realizează că doar dialogul, schimbul cultural, acceptarea celuilalt cu ale lui bune și rele pot pune capăt unui război stupid iar, în cele din urmă, ajung să lupte umăr lângă umăr.

Dat fiind acest puternic motiv al sacralității, dar și minuțioasa documentare de tip istoric și mitologic, vă adresați unei anume categorii de cititori, și dacă da, care ar fi aceasta? Cum ați dori să fie receptat romanul dumneavoastră?

Mi-ar plăcea ca romanul meu să fie receptat ca unul pe care să vrei să îl recitești de dragul de a te lăsa surprins, la fiecare nouă lectură, de alte și alte perspective de interpretare a lui, de alte și alte detalii. Mi-ar plăcea ca cititorul să meargă cu mine în poveste, să aibă o experiență complexă fiindcă, da!, cred că lectura este o experiență complexă. Citeam un articol în care unui grup de oameni i s-a dat să citească beletristică, apoi studii de politică, știință etc., în vreme ce activitatea cerebrală a subiecților era monitorizată. Cum era de așteptat, când citeau beletristică, li se „luminau” zonele din creier asociate limbajului și comunicării. Ce a fost cu adevărat surprinzător a fost că, atunci când citeau, de exemplu, că un personaj aleargă, descriindu-se efortul, scopul, terenul etc., se activau zonele din creier asociate mișcării. La fel, când citeau despre ceva ce mirosea a lavandă sau a cafea, li se activau zonele asociate mirosului. Cu alte cuvinte, citind, creierul își asumă la un nivel profund experiența lecturii. Nu este doar parcurgerea unor șiruri de cuvinte. Este vorba despre a trăi, prin lectură, viața pe care ți-o propune autorul, sau a intra în pielea personajului propus de autor sau a explora la un nivel intim universul din cartea respectivă. Îmi place să cred că „Benedictiana” oferă o experiență imersivă în lumea pe care am imaginat-o și că cititorul va reuși să trăiască experiențele personajelor, pentru ca, odată revenit în lumea lui palpabilă, să rămână cu o idee frumoasă, cu un gând, poate nu cu răspunsuri, cât mai cu seamă cu întrebări numai bune de pus ca să înțeleagă contemporaneitatea. Cât privește categoria de cititori căreia mă adresez, o să fac o afirmație care poate nu va „da bine” din punctul de vedere al marketingului, dar o s-o fac, totuși: Nu am scris cartea de față având în vedere o felie anume din masa de cititori. Mi se pare că, în afara cărților pentru copii și a celor cu caracter științific, a scrie dorindu-ți să captezi atenția unei anumite categorii este un dribling inutil și te așază cumva într-o nișă. Am văzut mai devreme că nișarea excesivă dăunează grav sănătății. Mi se pare că atâta vreme cât ești sincer în ceea ce scrii cititorii vor aprecia asta sau măcar asta, indiferent dacă sinceritatea ta, ca autor, îi va face să le placă produsul tău literar, sau îl vor urî, sau le va fi indiferent. Deci, dacă ar fi să definesc (deși e mult spus) o categorie de cititori căreia mă adresez, acea categorie s-ar numi „cititori care caută într-un roman ce caut și eu”.

Nu te poți izola într-un turn de fildeș ca să scrii

Revenind la un plan mai teluric, populat de nevoi, dorințe, preferințe etc., v-aș întreba dacă omul  Bogdan Boeru are tabieturi de scris, ori poate chiar superstiții?  Vă impuneți limite atunci când scrieți?

Nu te poți izola într-un turn de fildeș ca să scrii. Nu cred în existența turnurilor de fildeș. Mereu există câte ceva care te distrage, care te ridică de pe scaun fix atunci când ți-a venit o idee și tu o dezvolți etc. Pe moment e frustrant. Dacă ar fi să vorbim despre nevoi asociate scrisului, a mea ar fi una simplă: liniște. Dar nu liniște în sensul absenței oricărui sunet. Nu mă văd scriind într-o cameră mută. Sper că nici o cameră capitonată cu numele meu pe ea nu există… Liniștea, la mine, înseamnă lipsa acelor probleme cotidiene care te distrag de la scris. După cum spuneam, nu cred în turnurile de fildeș, deci nici acea liniște nu poate exista. În cele din urmă, este chiar mai bine că nu există. Astfel poți aprecia la adevărata lor valoare momentele când ai spor la scris.

Sunt convinsă că, la cât de prolific sunteți, aveți deja în lucru un alt roman sau o altă lucrare. Intenționați să continuați aceeași linie, începută în „Benedictiana” sau, grație versatilității genurilor și, presupun, motivelor abordate, doriți să schimbați direcția?

Îmi place ficțiunea istorică. Înainte de „Benedictiana”, a fost romanul „Șapte sute șaptezeci”, în care surprindeam lumea lui Ovidius Publius Naso, dar pe care o asezonam, ca și în romanul de față, cu elemente ce țin de fantastic, de universul magic. Da, am în lucru o carte nouă. Aceste elemente vor rămâne. Doar contextul spațio-temporal se va schimba. Dacă vreți să aflați ce legătură poate fi între America începutului de secol XIX, Franța anilor 50 și România contemporană, stați pe-aproape!

Suntem asaltați, din fericire, de o multitudine de apariții editoriale, produsul literar îmbrăcând forme dintre cele mai variate. Ce dă valoare, în opinia dumneavoastră, unei scrieri?

Cum spuneam și anterior, apreciez sinceritatea. Sunt autori care par să facă paradă de cultură. Parcă vor să ne arate cât de deștepți sunt ei. Dacă abundența de detalii care îl pot stingheri intelectual pe cititor nu sunt acolo ca să contureze un context sau un personaj, ca să pună în scenă o acțiune, ca să dea credibilitate poveștii, atunci ele sunt gratuite. Sunt exact ce am spus că sunt: paradă de cultură. La fel stau lucrurile și cu trivialitățile. Ele pot da savoare, pot vorbi despre un personaj, despre caracterul lui, despre rolul lui în povestire etc., sau pot fi gratuite. Pe lângă sinceritate, apreciez o carte care mă poartă cu ea în lumea ei, care mi se derulează prin fața ochilor ca un film, eu purtând ochelari 3D. Îmi place o carte care mă face să vreau să o recitesc, cum ar fi „Domnișoara Cristina” sau „Noaptea de Sânziene” ale lui Mircea Eliade, „Zorba Grecul” a lui Kazantzakis, „Numele Trandafirului” sau „Insula din ziua de ieri” ale lui Eco, „Dragoste în vremea holerei” și încă multe altele ale lui Marquez, iar lista poate continua. Sunt cărți pe care le redescopăr la fiecare recitire. Sunt cărți pe care le revizitez în anumite perioade ale anului. De pildă, „Mitologia românească” a lui Pamfile. Nu cred că există timp mai propice ca să te întâlnești cu poveștile populare românești, pline de personaje fantastice, întunecate, de un gotic rural desăvârșit, decât nopțile de iarnă. Pentru că noaptea de iarnă este lungă, este friguroasă, te alungă de pe străzi și te obligă să te chircești în tine, să te ascunzi cumva de lume și să-ți oferi acel sentiment de nedescris, să-ți construiești acea stare necesară întâlnirii cu personaje din sfera mitologiei minore, din sfera demonologiei.

Fiecare moment al scrierii unei cărți trebuie prețuit

Rememorați perioada parcursului creativ mai degrabă ca pe un travaliu, în stilul lui Mihail Sebastian, marcat de încetineala și chinul cu care se nășteau paginile de creație, sau, dimpotrivă, ca pe o perioadă de bucurie a scrierii?

Asta seamănă cumva cu gâlceava dintre optimist și pesimist: Cum e paharul, pe jumătate plin sau pe jumătate gol? Eu mă bucur atunci când scriu și când îmi și iese bine, dar și momentele de blocaj mă frustrează, în mod evident. În ansamblu, experiența scrisului este una extraordinară. Altminteri, nu aș mai scrie. Privind retrospectiv, după ce a apărut cartea, inclusiv momentele de frustrare, de travaliu, mi se par interesante, pentru că au fost momentele mele, le-am trăit cu intensitate, cu aceeași intensitate ca pe cele luminoase, de avânt scriitoricesc. Uneori, mi se întâmplă ca o idee să mă viziteze în toiul nopții. Mă trezesc și o încondeiez. Se poate ca, a doua zi, să nu îmi mai placă. Nu consider că a fost timp pierdut. A fost o parte firească din procesul de creație. Fiecare moment al scrierii unei cărți cred că trebuie prețuit.

Întrucât dialogul nostru va fi găzduit de un site ce își îndeamnă publicul să citească, ce literatură citește autorul Bogdan Boeru? Ce șanse acordați, în următoarea decadă, literaturii, în general, și celei autohtone în special?

Trebuie să citim autori români. Literatura este parte a ceea ce dă identitate unui grup, unei țări. Nu vreau să sune aiurea chestia asta. Cred că trebuie să citim literatură românească pentru același motiv pentru care mergem la concertele artiștilor români, sau pentru care cumpărăm din piață roșii românești. (Mă rog… Asta plecând de la premisa că roșiile vândute ca fiind românești chiar sunt astfel!) În același timp, trebuie să citim literatură universală fiindcă, ne place sau nu, ora exactă în literatură nu se dă în România… Din punctul meu de vedere, de astă dată mai mult de scriitor decât de cititor, cred că trebuie să citim literatură universală ca să știm ce așteptări să avem de la ai noștri. Ca cititor, literatura universală îmi oferă perspective multiple asupra unor lucruri pe care suntem tentați să le luăm cumva de-a gata. Îmi place o carte care mă duce cu ea. Nu m-aș încumeta să fac recomandări de lectură. Singura recomandare pe care aș putea să o fac ar fi la lectură. O carte citită e o viață în plus trăită. Asta apropo de discuția anterioară, legată de nemurire și de nemuritori. Nu ne e la îndemână așa ceva. Dar singurul fel prin care putem accesa vremuri trecute sau proiectate în viitor, singurul fel prin care putem trăi mai multe vieți (viețile personajelor pe care le întâlnim în cărți) este prin lectură. Până să se inventeze mașina timpului, avem la îndemână cartea.

Puteţi cumpăra cartea de la:

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu