În decembrie 2022, când l-am intervievat pentru prima oară pe Bogdan Boeru, autorul romanelor „Benedictiana” (Editura Rao, 2022) și al recentului „Printre oameni și alte ființe bizare” mărturisea cu candoare că „are un pitic pe creier”, dar nu unul obișnuit, ci unul „artistic”, căruia îi place să se hrănească cu hrană spirituală.
Revenind la domnia sa cu un nou interviu, prilejuit de apariția celui de-al doilea roman al său, „Printre oameni și alte ființe bizare” (Editura Rao, 2024), Bogdan Boeru ne povestește, în continuare, despre piticul său artistic care se pare că-i nutrește din plin atât creativitatea (dată fiind fantastica poveste cu oameni-lup și automatoni, avataruri și oglinzi cu obsidian), cât și vocația către universalitate, demonstrată prin abordarea fenomenului istoric și uman de-a lungul timpului.
În primul interviu îmi povesteați că aveți un pitic care e unul artistic și care, când își cere partea lui de hrană, de obicei face scandal. Având în vedere ce vremuri trăim, aș începe prin a vă întreba: Ce mai face piticul despre care ne povesteați la primul interviu? Mai are el nevoie de hrană spirituală, dat fiind tot „zgomotul” de fond care pare să ne acapareze toate simțurile și aș zice chiar întreaga conștiință?
Piticul face bine, mulțumesc. În continuare își cere partea lui de hrană spirituală, mai ales în această cacofonie socială în care trăim. Iar eu am grijă să-i dau ce-mi cere. De fapt, e o simbioză între noi. Eu îl alimentez cu toate câte are nevoie ca să stea ferit de zgomotul de zi cu zi, iar el îmi oferă idei când mă așez în fața calculatorului ca să scriu.
Având în vedere bogăția simbolistică pe care o utilizați (și) în cel de-al doilea roman al dvs., v-aș întreba: Cum de v-ați gândit, totuși, la o alăturare a zeiței Diana cu sfântul Petru?
Nu este chiar o alăturare surprinzătoare, având în vedere contextul. În episodul la care vă referiți, este vorba despre o haită mitică de oameni-lup. Or, în mitologia română, Sfântul Petru este patronul lupilor. În ceea ce o privește pe zeița Diana, ea avea în fișa postului pădurea, vânătoarea și noaptea. Adică atribute specifice lupilor. Când m-am apucat să fac documentare pentru această carte, printre lucrările studiate a fost și Istoria nocturnă a lui Ginzburg, pe care, la un moment dat, o și citez în text. Acolo sunt descrise câteva cazuri documentate în care Inchiziția a luat (probabil prin metodele specifice) declarații unor indivizi care au recunoscut (cu siguranță în urma aplicării asupra lor a „duioaselor” metode specifice ale Inchiziției) că erau licantropi, oameni-lup, iar în mărturiile lor apărea în mod constant imaginea zeiței Diana ca lider al haitei ce urma să lupte cu demonii trimiși să saboteze agricultura, principala ocupație a oamenilor din vremea respectivă. Acest episod mitologic a stat la baza unei legende pe care am imaginat-o, la un moment dat, în text. Vorbim aici despre o răsturnare a narațiunii mitologice, care m-a fascinat. E vorba despre sublinierea faptului că o ființă pe care literatura a consacrat-o ca fiind demonică, anume omul-lup, are de fapt, în credința populară, un rol benefic. Alăturarea dintre zeița Diana și Sfântul Petru mai are un rol, respectiv acela de a sugera un sincretism de multe ori trecut cu vederea, tocmai pentru că pare să pună unul lângă altul două sisteme religioase consacrate ca fiind antagonice: creștinismul și păgânismul. Or, să nu uităm că primul își trage seva din cel de-al doilea, se clădește pe ruinele lui, asta după ce a participat activ la ruinarea lui. În context, sincretismul vine să întărească una dintre coordonatele principale ale romanului, care are în vedere tocmai ideea sau mai degrabă provocarea de a accepta aparent inacceptabilul.
Pentru că unul dintre personajele celui de-al doilea roman al dvs. pare să experimenteze nemurirea „ciclică” aș dori să știu: Ce avatar v-ați dori să fiți?
Îmi este greu să aleg. Ar fi nedrept față de oricare dintre celelalte personaje. Chiar și față de cele negative. Cumva, mă oglindesc în fiecare dintre ele, ceea ce înseamnă inclusiv o asumare firească a faptului că toți avem și o latură întunecată. În momentul în care devii conștient de asta, poți folosi întunericul într-un mod creativ. Poți construi personaje credibile chiar sau mai ales în cel mai fantastic context. Ben Avădanei, personajul care experimentează această nemurire ciclică și care este unul dintre pilonii firului narativ, trece printr-o serie de avataruri care fac parte dintr-un drum inițiatic. Avatarul care îl aduce în România post-revoluționară nu este capătul transformărilor. Fiecare avatar îi îmbogățește bagajul sufletesc și intelectual, pregătindu-l pentru viitoarea „viață” pe care urmează să o îmbrace. Lecția pe care o învață aici este despre a încerca să vadă pădurea, nu copacii, asta după ce avatarul anterior, cel din Franța postbelică îi oferise o experiență amoroasă bizară și dureroasă totodată, dar care izbutește să-l țină treaz și să-i definească scopul succesiunii de vieți, în timp ce primul avatar, cel din America începutului de secol XIX îi vorbise despre psihologia maselor, despre teoriile conspirației și îi sădise în minte ideea fabricării celor patruzeci de automatoni pe care îi vede nu doar ca pe niște mașinării. Ben Avădanei este un alchimist, un ucenic menit să-și egaleze și să-și elibereze maestrul, pe Fra Levantinus, din propriul său șir de avataruri. De fapt, ideea nemuririi ciclice am abordat-o și în „Benedictiana”, când vorbeam despre relația dintre șarpele care își leapădă pielea și ideea de regenerare, în „Măgarul de aur” al lui Apuleius, când Cupidon îi este hărăzit de oracol lui Psyche sub forma unui șarpe, expresie tocmai a nemuririi ciclice. După cum spuneam, îmi este greu să aleg un avatar preferat. Probabil și lui Ben Avădanei i-ar fi… Până una alta, sunt în avatarul prezent…
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro:
În cărțile dvs. faceți apel la o simbolistică bogată, fapt care presupune un „filtru” interior special pentru o decodare corectă, ceea ce, trebuie să recunoașteți, în lumea noastră cinică e chiar un pariu riscant. Credeți că e nevoie să ne remistificăm universul spiritual, inclusiv ca o măsură de igienă/echilibrare spirituală, ca să nu ajungem să credem în personaje precum cele de la recentele alegeri prezidențiale și nu doar atât?
De data asta pot să dau un răspuns rapid: cu siguranță da! Dacă nu mă înșel, Rushdie spunea că, pentru a putea schimba lumea, primul pas este să o redescriem. Această redescriere înseamnă, de fapt, o întoarcere la planșeta pe care desenăm construcția narativă a universului nostru. În carnea cuvântului „mistificare” stă însă o notă negativă. Stă cumva ideea de a manipula realitatea. Or, și aici cred că suntem în fața unei răsturnări de sensuri, pentru că a repovesti realitatea, a o trece printr-un nou filtru, a o denatura în cele din urmă, poate fi însăși premisa creării unei noi paradigme. Atâta vreme cât realitatea palpabilă este dominată de zgomot, de stridență, de meschinărie, a „remistifica” toate acestea nu aduce certitudinea găsirii unei stări de echilibru, dar măcar deschide posibilitatea de a accede la așa ceva.
Mi-a plăcut premisa dvs. „irațională” asupra istoriei, „dar perfect justificabilă mitologic” după cum spuneți în roman. Deși ademenitoare în plan metafizic (daca anticii gândeau că planetele funcționează în univers într-o manieră atât de armonioasă, încât există chiar o „muzică” a acestora, de ce n-am putea accepta că înfrângerea pricolicilor, în cer, ar putea genera cataclisme aici, pe Pământ?!) ea nu poate funcționa la nivelul abordării raționale, decât în sensul pe care tot dvs. l-ați menționat când vă refereați la „crearea unor conjuncturi care să genereze un eveniment”. Puteți detalia, vă rog, cu referire la situația actuală din România, dar și la nivel global? Din acest punct de vedere aș spune că dincolo de flavour-ul de policier, de semnificații, planuri etc., romanul dvs. e deosebit de actual…
În primul rând, cred că iraționalul este asemenea unui câmp nesfârșit, în vreme ce raționalul este doar o parcelă decupată din acesta, acea parcelă pe care mintea omenească e în stare să o cultive. Dacă vorbim exclusiv din punctul de vedere al raportului istorie-mitologie și al gândirii magice, atunci iraționalul devine acea multitudine fascinantă de posibilități de interpretare a istoriei, tocmai pentru că narațiunea mitologică oferă exact acele perspective „iraționale” asupra realității istorice. Perspectiva pe care o ofer în roman, anume aceea că, din punct de vedere mitologic este perfect logic ca o conjunctură irațională istoric (lupta dintre pricolici și demoni) să genereze un eveniment istoric conține în ea și o provocare. De fapt, o dublă provocare. Pe de o parte, cred că este foarte important să reușim să vedem în spatele evenimentului, să încercăm să înțelegem ce l-a generat. În acest sens am introdus în text reflecțiile despre legătura dintre teoria marii minciuni a lui Goebbels și mesajele izolaționist-suveraniste ale contemporaneității. Tot în acest sens am adus în discuție tehnici de inginerie socială de genul ferestrei Overton. Paralela Hrușciov-Gorbaciov versus Brejnev-Putin, ce are ca ax perspectiva asupra Gulagului, are menirea de a încerca o explicație asupra felului cum evoluează istoria. Iar istoria nu face salturi. Ea e o succesiune de evenimente care generează alte evenimente. Dacă înțelegem asta, înțelegem că lumea în care trăim nu a luat-o razna, că a fost razna de la bun început și că „razna” e doar un fel de a defini contemporaneitatea.
Un trăitor al Revoluției franceze ar fi spus cu siguranță despre vremea sa că este razna și la fel și-ar fi etichetat prezentul și un roman care ar fi asistat la uciderea lui Cezar și la războiul civil care a urmat. Evident că eu, în text, am exagerat voit raportul cauză-efect, ducând cauza în sfera mitologiei, iar efectul în cea a realității. Dar am vrut ca prin aceasta, împreună cu exemplele istorice de mai sus, să subliniez tocmai ideea că dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă azi, trebuie să privim în spatele evenimentelor. Și când spun „în spatele” nu dau nicio notă de conspirație. Nu mă refer la a privi în spatele unor uși închise, ori a unor cortine grele, ci vreau să spun „în spate” adică în trecut, în istorie. Iar dacă vrem să redescriem lumea în care trăim, dacă vrem să o redesenăm, să o reimaginăm, să o facem mai puțin razna, atunci e nevoie să înțelegem acest raport cauză-efect, adică să ne înțelegem propria istorie.
A doua provocare se referă tocmai la a nu cădea în beția iraționalului. Viitorul nu se citește nici în zațul cafelei și nici într-o oglindă de obsidian, precum cea din text, dăruită de împăratul Iosif al II-lea fetei grofului, oglindă care nu prezintă o realitate, ci îi oferă „cititorului” în ea posibilitatea de a interpreta ceea ce vede acolo drept o potențială realitate. E o realitate filtrată, pentru că, așa cum am spus și în roman, mai important decât povestea este cine o spune. Beția iraționalului, tentația de a da o notă supranaturală pentru orice, vorbește acum, în secolul XXI, despre lipsa de educație. Dacă societatea noastră suferă de vreun cancer, atunci numele lui este „lipsa educației”. Într-adevăr, dincolo de fantasy, dincolo de policier, dincolo de aspectele ințiatice și alchimice, „Printre oameni și alte ființe bizare” este un roman actual, care ridică probleme ce țin de cotidianul pe care un pesimist l-ar numi „trist”, dar în care un optimist ar găsi suficiente provocări încât să fie dispus să-l redeseneze, să-l redescrie, să-l remistifice.
Și tot în nota actualității, aș spune că ați avut o voce aproape profetică în acest roman când spuneați că „evreilor lui Goebbels și străinilor lui Trump ultranaționaliștii români le-au adăugat UE și NATO”. Vă gândeați că vom avea o asemenea deplină încununare a spuselor dvs. la primul tur al alegerilor prezidențiale? Ce ați simțit văzând rezultatele primului tur de scrutin?
Teoria marii minciuni a lui Goebbels, mitul „dușmanului” străin, în special mexican, propus de Trump, narativul antieuropean și anti-NATO al ultranaționaliștilor (nu numai) români nu fac decât să întărească ideea că nu este vina istoriei că noi nu suntem în stare să învățăm ceva din ea. Să nu uităm că Goebbels doar a dat coerență unei practici larg răspândite de-a lungul istoriei. Ca să mă întorc la „Benedictiana”, ar trebui spus că aceeași inginerie socială, aceleași tehnici de distorsionare a adevărului și de manipulare a publicului au fost folosite și atunci când au pornit cruciadele. Dar dacă „Benedictiana”, prin tematica abordată, s-a dovedit a fi un roman actual, ei bine, „Printre oameni și alte ființe bizare” este unul de-a dreptul dureros de actual. Nu am înclinații profetice, nu am scris această carte gândindu-mă că la un moment dat o să exclam „V-am spus eu!”. Sincer, când am văzut rezultatele primului tur de scrutin, m-am speriat în primul rând de rezultate, apoi de faptul de a fi văzut toate acele tehnici de manipulare funcționând în cele mai eficiente și mai hidoase feluri posibile și abia pe urmă m-am gândit că vorbisem deja despre ele în carte.
În roman, motivul licantropiei, strâns legat de cel al metamorfozei, e bogat reprezentat și constituie un pilon central al firului narativ. De unde apetența pentru motivul licantropiei? Ca pur fapt divers, există vreo filiație între acesta și curentul muzical thrash metal?
Licantropia, indiferent dacă o abordăm din punct de vedere mitologic sau dacă o acceptăm ca pe o dereglare mentală, face parte din bagajul nostru cultural. Or, acest bagaj se construiește pe niște stimuli. Mi se pare important să vorbim despre acei stimuli exteriori care generează acest bagaj. În cazul licantropiei, sunt de părere că zecile de producții cinematografice dedicate lor au reușit să creeze o imagine puternică a omului-lup, o imagine terifiantă, care și-a găsit un sol fertil în mentalul colectiv în care, pe de o parte, frumosul este asociat binelui, iar urâtul este asociat răului, iar pe de altă parte exista deja un substrat mustind de legende despre fioroșii oameni-lup care mâncau luna și care nu erau decât niște indivizi abrutizați, niște retrogradați din rândurile oamenilor în cele ale bestiilor fără judecată. Or, în momentul când am găsit în literatura de specialitate despre acea latură benefică a omului-lup, am găsit de cuviință să exploatez această răsturnare de sensuri în felurile explicate anterior. Cât despre legătura dintre această temă și genurile extreme ale muzicii metal, îmi place să cred că am o oarece competență în domeniu de pe vremea când cântam în formația „Interitus Dei”, pe care am și introdus-o în text. În general, tematica întunecată, nocturnă, ocultă este preferată de adepții curentului muzical extrem al metal-ului. Nu vorbim doar despre thrash metal. Putem duce discuția și către death metal, black metal etc. Este o formă de a evada din cotidian și totodată un hohot de râs sarcastic aruncat cotidianului în obraz. Întrebarea este: de ce ai vrea să evadezi într-o lume populată de monștri? Ei bine, răspunsul ar putea fi: Pentru că o lume populată de monștri imaginari este de preferat uneia populate de monștri reali. Pentru că, pe de o parte, monstruozitatea fizică este mai puțin periculoasă decât cea morală, atât de des întâlnită în viața de zi cu zi și pe de altă parte pentru că monstruozitatea licantropilor, așa cum o arată mărturii precum cele din cartea lui Ginzburg, nu este definitivă, nu este radicală, ci are și o componentă pozitivă, atât de pozitivă încât este sau devine incongruentă cu monstruozitatea realității.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro:
scrie un comentariu