carturesti.ro

Dictatorului Nicolae Ceauşescu îi plăceau filmele, iar perioada în care s-a aflat la conducerea statului a fost una bogată în titluri pentru cinematografia românească. Despre propaganda prin filme, dar şi despre cum se putea (dacă se putea) ocoli sistemul în acele vremuri, a scris Bogdan Jitea în cartea publicată recent la Editura Polirom: „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film”.

Domnule Jitea, cartea dumneavoastră are la bază teza de doctorat pe care aţi susţinut-o în toamna lui 2012, Disidenţă şi conformism în cinematografia regimului Ceauşescu. Aţi avut parte atunci de îndrumarea preţioasă a profesorului Lucian Boia, faţă de care vă exprimaţi gratitudinea în introducerea cărţii apărute, iată, la aproximativ nouă ani de la susţinerea tezei. De obicei, tezele de doctorat devin mai repede cărţi. Autorul nu are răbdarea dumneavoastră şi nu aşteaptă atât de mult pentru a-şi aduce ideile în atenţia publicului. În ce fel v-a solicitat trecerea aceasta de la o teză de doctorat la un volum de interes pentru publicul larg? V-aţi gândit să adaptaţi teza la un număr cât mai mare de cititori?

Redactarea tezei de doctorat, care a trebuit să se încadreze în cei 3 ani de zile ai programului dictoral, nu avea cum să epuizeze o problematică atât de complexă ca cea a cinematografiei regimului ceaușist. Așa că am continuat munca începută atunci și am dezvoltat unele linii de cercetare și idei care erau doar schițate în teză. Pe lângă interviurile cu principalii cineaști ai regimului, am adăugat interviuri cu responsabilii politici cu cinematografia. O mărturie esențială, care a venit ulterior redactării tezei este cea a lui Dumitru Popescu „Dumnezeu”, principalul ideolog al regimului și adevăratul artizan al cultului personalității lui Ceaușescu. Reticența lui de a vorbi după 1989 a făcut ca în timpul redactării tezei să respingă cererile mele repetate pentru un interviu. Cu ajutorul unui argument personal – amândoi provenim din același oraș – am reușit în 2014 să obțin poziția sa vizavi de un domeniu pe care îl coordonase în anii național-comunismului românesc din poziția de președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste. În sfârșit, cercetarea dintr-o serie de arhive la care anterior nu avusesem acces (Arhiva Națională de Filme, Arhiva Ministerului Culturii) m-au ajutat să înțeleg mai bine mecanismele instituționale ale industriei ceaușiste de film.

Am constatat plăcut surprins că aţi dedicat cartea memoriei bunicilor dumneavoastră, graţie cărora – aţi meţionat în introducere – v-aţi format ca om. Mi se pare important şi interesant să explicaţi cititorilor în ce anume a constat această formare. Cum anume v-au ajutat bunicii? Sigur, este vorba despre o altă perioadă, alte vremuri şi mentalităţi, dar poate că e o lecţie de extras şi de aici…

Bunicii mei paterni sunt cei care mi-au insuflat pasiunea pentru lectură și pentru istorie. Bunica m-a învățat să citesc încă din perioada premergătoare școlii, iar poveștile bunicului meu și ulterior cărțile sale din biblioteca familiei mi-au deschis orizonturile către o lume a imaginației prin cuvinte scrise. Pentru toate acestea le sunt dator și le mulțumesc.

Nicolae Ceauşescu a înţeles forţa ideologică a cinematografiei şi – evidenţiaţi acest lucru în carte – a construit o adevărată industrie de profil, pe care a pus-o în slujba politicului. Credeţi că a fost vorba despre o intuiţie personală sau că a avut consilieri foarte buni?

Ceaușescu a preluat de la Gheorghiu-Dej o industrie cinematografică de stat pusă în slujba regimului comunist. Modelul originar este cel al cinematografiei staliniste care a fost transplantat după război pe solul românesc. Pe lângă importanța cinematografiei pentru propaganda comunistă, intervine și factorul personal. Lui Ceaușescu îi plăceau filmele, aspect pe care-l subliniază în dese rânduri în ședințele de secretariat al CC al PCR, potrivit stenogramelor care se află în fondurile Arhivelor Naționale. Reședințele sale din Primăverii și  de la mare, de la Neptun, dispuneau de săli private de proiecție la care soții Ceaușescu urmăreau atât filme românești, cât și producții străine, în special occidentale.

Cartea dumneavoastră are patru părţi distincte, iar una dintre acestea analizează felul în care corpul cineaştilor a reacţionat la agresiunea politicului. Unii s-au luptat cu cenzura, iar alţii au preferat să se exprime altfel, într-un soi de eschivă estetică… În ce îi priveşte pe actori, care sunt constatările dumneavoastră după ce aţi văzut bună parte din cele 550 de pelicule ale epocii Ceauşescu? Au fost unii favorizaţi, mai des distribuiţi în aceste filme?

Cinematografia ceaușistă a beneficiat din plin de aportul școlii de actorie a teatrului românesc. Inclusiv din acest motiv – al calității foarte ridicate a interpretărilor actoricești – multe dintre filmele perioadei se salvează de la mediocritate și sunt prizate în continuare de către spectatorii români. Au existat și actori cu ambiții politice, a căror carieră a fost favorizată de proximitatea puterii. Cazul cel mai notoriu este cel al lui Radu Beligan. După intrarea în partid, lui Beligan i se oferă o ascensiune rapidă în nomenclatorul funcțiilor publice. Devine director al Teatrului Național „I.L. Caragiale” în 1967, ocupă funcția de membru al C.C. al P.C.R. între 1969 și 1989, este „ales” membru de Vaslui în Marea Adunare Națională (1961-1975). Despre acest caz, mai multe în articolul pe care l-am publicat pe blogul personal și pe platforma online lapunkt.

Din toate filmele produse în acei ani (32 de filme numai în 1980), trebuie să fi fost şi unele care chiar v-au plăcut, la care nu v-aţi uitat neapărat cu ochi critic, ci doar ca un simplu pasionat de filme. Şi, într-un fel, e normal să le cerem sugestii celor care văd multe filme. Aşadar: puteţi nominaliza câteva titluri valoroase, pe care să le privim astăzi fără senzaţia zgurii propagandistice?

Într-un top al celor mai bune filme românești din toate timpurile realizat în 2008 și bazat pe voturile a 40 de critici români de film, nu mai puțin de 7 titluri sunt producții realizate în timpul regimului comunist. Așadar din cantitatea impresionantă de filme realizate sub Ceaușescu – aproximativ 550 – o parte din ele sunt recuperabile și sunt valabile până azi. Personal, am o admirație ridicată pentru filmele lui Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Săucan și Dan Pița. Dacă ar trebui să nominalizez câteva titluri, ar fi  Secvențe (1982, Alexandru Tatos), Probă de microfon (1980, Mircea Daneliuc), Moromeții (1986, Stere Gulea), Pădurea spânzuraților (1965, Liviu Ciulei), Reconstituirea (1970, Lucian Pintilie), Croaziera (1981, Mircea Daneliuc), S-a furat o bombă (1961, Ion-Popescu Gopo).

O formă prin care anumiţi regizori reuşeau să evite presiunea regimului erau ecranizările. Totuşi, cum îşi alegeau aceştia cărţile pe care să le transpună în imagine, cât timp şi scriitorii aveau de a face cu aproximativ aceeaşi maşinărie de partid? Se refugiau în ecranizări ale romanelor care reflectau alte epoci? Şi, oare, această formă de „evadare” nu declanşa, la rândul ei, senzorii sensibili ai sistemului?

O parte dintre regizorii perioadei ceaușiste au căutat un debușeu ferit de ingerința propagandisticului în ecranizările de epocă, după clasicii literaturii române. Mircea Veroiu și Dan Pița, ambii cu câte cinci titluri, sunt printre cei mai prolifici cineaști care s-au refugiat artistic în acest gen cinematografic. Subterfugiul lor nu scăpa însă mereu vigilenței cenzorilor regimului. Spre exemplu, o notă informativă oferită de una dintre sursele Securității, aflată în dosarul de urmărire informativă a regizorului Mircea Veroiu, atrage atenția asupra subversiunii escapismului acestuia în filmele de epocă. Informatorul sugerează ofițerului de Securitate ca lui Veroiu să i se impună „un film de actualitate în care să-şi arate ataşamentul faţă de comandamentele societăţii noastre”. Presiunile neîncetate asupra lui Veroiu îl vor convinge că evadarea interioară în ecranizări nu este suficientă pentru a nu se compromite artistic, drept urmare în 1986 alege calea evadării exterioare, rămânând ilegal în Franța.

Editura Polirom, 2021, nr. pagini: 464

Puteţi cumpăra cartea de la:


Bogdan Jitea (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012). Specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. A fost cercetător în cadrul Arhivei Naţionale de Filme, unde a gestionat proiectul realizării Filmografiei filmului documentar vechi (1897‑1948), pentru care a publicat volumul Catalogul filmului documentar românesc, 1897‑1929 (Paradis, 2017). Autor a numeroase studii şi articole de specialitate şi de popularizare privind cinematografia comunistă şi realizator al filmului documentar Epopeea Naţională Cinematografică (2011). Printre ultimele studii publicate: „Debutul «epopeii naţionale cinematografice»: Realizarea filmului Tudor (1963)”, SMIC, vol. XVII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 2018;„Avatarurile cinematografiei de tranziţie. Studiu de caz R.A. CINEROM”, în Andrei Gorzo, Gabriela Filippi (coord.), Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, Tact, Cluj‑Napoca, 2017.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here