Pasărea şi Coloana…, Sărutul şi Poarta sărutului au corespunderi care, compoziţional, sunt încercate de Brâncuşi în sculpturi, dar şi în fotografii în care caută mereu unghiul, viziunea. Este o invitație și pentru profan. În plus, atrage atenția asupra corespunderilor. Capul „golit”/reflexia pură a unui Socrate coexistă cu plinurile oculare ale atâtor capete feminine, dar şi cu acel cap-făcător al Nou-născutului, ovoid fulgerat de strigăt, ca şi „gândul nenfiinţat” la Himeră.
Treptele Cocoşului, fragmentele în verticalitate ale Coloanei… pot fi înglobate, ca şi Sărutul…, oului, Începutului lumii. Peştele sau Muza au, datorită mişcărilor interioare, posibilitatea verticalizării, fiind apropiate de Pasăre în redarea nesfârşitului. Decuparea capului, chiar şi în cazul Primului pas, nu exclude mersul, aşa cum o introducere la zbor poate fi şi Muza adormită. Când monoliticul e fisurat de goluri, aceasta ţine tot de coerenţa simplităţii imaginarului brâncuşian, unde trebuia să coexiste chiar și la distanță formele compacte cu opusele lor (din perioada lemnului). Socrate sau Budha sunt creaţi, parcă, să întărească iluminarea, conţinută şi în sculpturile pline. Alt echilibru vizual se creează între manifestare şi nemanifestare, între înglobare-includere, relevare prin fisură/tăietură, segmentare etc. În Domnişoara Pogany, ca într-un ou, erau făcute vizibile, dar integrate în forma neieşirii ovoidale, şi braţele, cu decuparea şi translarea lor, în aşa fel încât curgerea, fluiditatea Muzei… n-a dispărut. Curgerea interioară, ghemuire de gând/senzaţii este surprinsă în atâtea sculpturi, până şi la ochiul din semicercul de pe Poartă…, şi la poziţia Principesei X, maternă, totodată, şi la Narcisul, iubit şi iubitor de sine (tot ptin reflexie), şi la tuşele/desenele accidentelor faciale în atâtea capete feminine. Golurile celor trei „înţelepţi” (Socrate, Budha, Himera) sunt corespondentul acestor emanaţii spirituale, acum explicit divinizate prin identitate exterior-interior.
Şi drumul pornind de la Masa tăcerii pare, într-o fotografie, tot o curgere, cu scaune cu tot şi râul din preajmă. Aceasta şi datorită cercurilor-oglinzi ale mesei şi cupelor, strangulate ca să mai spună o dată despre trecere/fugă, la fel ca piciorul conic la subţirimea „piciorului” de la Pasărea în văzduh. Pe lângă această curgere în cerc, polisarea multor sculpturi aduce lumina, egală cu fluiditatea, extrasă din repetiţie, multiplicare, şi, mai ales, prezenţa misterelor. Privirile golite de participare sunt vămuitoare cu sculpturile în rugăciune. Doar că monoliţii brâncuşieni au atributele imaginii totale; până şi Masa tăcerii, în mişcarea şi nemişcarea ei solar-pământească, nu-i mai puţin gânditoare decât Budha.
Astfel, până şi detaliile… se roagă.
Budha, cu găurile lui gânditoare, este o spiritualitate bipolară din curbe şi verticalităţi, asemenea sculpturii Adam şi Eva. Formele brâncuşiene sunt făpturi încăpătoare, slujite sofianic şi când sunt compuse din trei elemente (Trigemenea, Pinguinii) întrucât unul şi multiplul sunt reversibile, ca semicercurile din ochiul Sărutului, ca partea de sus reflectată în cea de jos a Principesei X, ca jumătăţile romboidale de la începutul şi „sfârşitul” Coloanei… etc.
Încercarea lui Brâncuşi de a ajunge la o limită a formei (chiar la una singură) pare neomenească; sigur că ovoidul este ceea ce poate îngloba, în genere, totul. Capetele de femei de la început, deşi figurative, au tendinţa ovoidală; era normal să se concentreze (detaşarea capului exista) până la Muză, unde sunt surprinse pentru totdeauna trăsăturile feminine în fluid, ca la Eminescu imobilitatea imaginii în râu sau plutirea păsării în „nemărginirea timpului”, întrucât levitaţia este starea spiritului, dincolo de orice materie, în forme ascetice ca şi cele brâncuşiene.
Brâncuşi creează corespondenţe între cele două sfere – umană şi cerească – şi nu întâmplător practica sacralizării are loc o dată cu regii (Peştele peştilor, Regele regilor). Chiar şi aceste nume duc către invariantă, cea atotcuprinzătoare. Nu mai puţin variantele, animate fie prin desen, fie prin încordare ovoidală: ghemuire, îngenunchere, verticalizare, ascuţire etc. au puterea de a omologa fiinţa terestră cu universul.
Printre imaginile şi simbolurile centrului, templul are caracteristicile grotei ca Univers, cu prezenţa ritualului adecvat, întrucât singurătatea rugăciunii ar fi avut o epicitate sărbătorească; omul îngenunchiat şi-ar fi acordat ritmul/ritualul cu amiaza care intra pe orificiul de sus pentru a realiza lumina columnară ca axă a plinului. Pe verticala cer-apă, lumina păsărilor polisate s-ar fi înălţat şi coborât în acelaşi timp sub privirea viziune a lui Budha aflat anume în „interiorul” cu pereţi albaştri ca într-un cuvânt-labirint din reprezentările Yantrei. S-ar fi repetat/ar fi zburat păsările ca şi diviziunile romboidale de pe Coloană, o demonstraţie a naşterii… infinitului.
Datorită păsărilor sacre, ca lumină solidificată, a proiecţiei în apă a luminii lichefiate a lui Budha, templul lua contact cu puritatea din „creştet”, fisura craniană, ceea ce arată că omul şi templul sunt tot una. Plutirea pe pereţii rotunzi a păsărilor în „divin triunghi” dă posibilitate celui îngenuncheat să se cunoască prin… re/cunoaşterea luminii interioare ca lumină pură când pasărea intră şi ea într-o revelaţie bruscă. Și asta sub vegh(er)ea lui Budha, din al cărui vid, reluat sub coroana regală, pot ţâşni razele înţelepţilor vedici. Momentul e cosmogonic şi trebuie spus că sculpturile emană aceeaşi luminozitate/facere indiferent de culoarea materialului. Păsările, cel puţin, stau într-un bolero al flăcărilor cu iminenţa transcenderii; de fapt nasc zborul. Oul – templul îşi conţine, deci, şi lumina interioară şi pe cea solară, cu care realizează un rug, un ax al sacrificiului – rugăciune, pentru care este nevoie de o ghemuire, un embrion aflat sub puterea „căldurii” (dacă apelăm la un… ecou eminescian), când se cristalizează razele din pasăre şi „triunghiurile” plane sunt repetate de jur împrejur. Este momentul manifestării spiritului în prezenţa tuturor axelor (descendentă, ascendentă şi circulară), care ţin Universul în rotire perpetuă. Lumina amiezii învie, prin urmare, într-un moment ritualic, păsările, aflate în poziţie de sacrificiu (crucea); inundate piric ele se duc în sus şi în jos ca pe axa privire-stea eminesciană, coborârea şi urcarea sunt simultane, cum și brațele păsărilor se lungesc/plutesc deasupra apei, cum și cele de pe peretele interior al templului își recapătă mișcarea înglobatoare, conturând cerul înăuntru.
Una din explicaţiile ecoului neîntrerupt al artei brâncuşiene este reeditarea Totalităţii cu fiecare operă, care ştie de unde vine şi pare instruită anume cu puterea mai multor chipuri. S-ar putea spune că sculpturile au un „destin superior”, că se pot autoafirma în splendoarea lor din care mâna omenească nici nu va fi fost suverană; nici Noguki nu-şi va fi luat înapoi vederea de la ele. Târgu Jiu ar fi trebuit să devină un loc de meditaţie, de regenerare.
Reversibilitatea imaginilor brâncuşiene introduce un dinamism aparte sculpturilor. În Începutul lumii se simte „golul” lui Prometeu sau ţipătul, dar redarea ajunge la limita abstractizării. Sculpturile se redau Nou-născutului ori sunt retrospective, au epicitate şi mai ales, în devenirea lor, circularitate existenţială. În formă „pură” există pulsul organic, pe fiecare romboid învie statura umană, Masa tăcerii captează cercul cu stâlpii aşezaţi pe cadranul dacic, preludiu pentru ritualul purificator, unul pururi reflecta(n)t, cuprinzător.
Fotografie reprezentativă: www.kunstveiling.nl
Puteţi citi şi părţile anterioare ale eseului:
Brâncuşi, de la „gura de rai” pariziană la spaţiul românesc (1)
Brâncuşi, spre o artă a templului (2)
Treimea brâncuşiană din Târgu Jiu, o cale regală (3)
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu