De Guzel Iahina nu te poți apropia decât cu respect și, în ceea ce mă privește, cu sfială. Pentru că realizez, cu fiecare carte a ei, cât curaj are să dezghioace miezul dur al unor teme mari și dureroase ale istoriei patriei sale.
Dacă în romanul de debut, „Zuleiha deschide ochii”, Iahina abordează tema „marii deschiaburiri” și a dezrădăcinării miilor de țărani spre a fi deportați în Siberia, în „Copiii de pe Volga” autoarea vorbește, după cum ea însăși mărturisește, „despre lumea coloniilor germane de pe Volga… o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului.“
În cel de-al treilea roman, „Trenul spre Samarkand”, Iahina ne poartă printr-o odisee zbuciumată și dureroasă: aceea a salvării a cinci sute de copii de la moartea prin înfometare. Trenul care are drept misiune transportul copiilor din sterpul Kazan, unde practic toată suflarea geme agonic în ghearele celei mai cumplite foamete, spre roditorul Samarkand, este descris, de Iahina însăși, drept „un fel de Arcă a lui Noe”. Iar metafora aceasta nu e câtuși de puțin gratuită: dimensiunile călătoriei, personajele și scopul acesteia par să justifice, pe deplin, această ilustrare.
Trenul, poreclit „Ghirlanda” – alcătuire bizară de opulență (vagonul de clasa întâi, bogat decorat, de un albastru nobil), vestigii religioase (vagonul-biserică) și austeritate (vagonul-bucătărie), cărora li se adaugă pestrițele vagoane-cușetă –, este pregătit, precum o Arcă, pentru o călătorie de peste 4000 de kilometri, ce va căpăta dimensiuni de odisee, traversând imensitatea unor ținuturi ce amintesc de vastitatea oceanului primordial cu care s-a confruntat Noe în încercarea lui de a salva diversele seminții.
Tot astfel, lui Deev, comandantul eșalonului, i se încredințează misiunea salvării câtorva sute de suflete de copii. Aceștia sunt, precum pasagerii lui Noe, făpturi din cele mai diverse medii și etnii: tătari, musulmani sau ruși, copii mari și mici, băieți și fetițe, copii abandonați în speranța unei sorți mai bune, mici vagabonzi, pungași, toți au ceva în comun – sunt mânați de foamete, pribegind în căutarea a ceva cu care să se poată hrăni spre a supraviețui. Deev devine un luptător al vieții, ce găsește în sine energia înfăptuirii imposibilului: descoperirea surselor de hrană și revendicarea acesteia, chiar cu prețul propriei libertăți.
Căci după ultimele zvâcniri ale unui crunt război civil, tânărul stat Uniunea Sovietică e bântuit de o foamete cumplită, rezultat al unei inumane politici de rechiziționări – de grâne, animale, bunuri – ce a pustiit așezări, a ucis milioane de suflete și a distrus nenumărate familii, lăsând pe drumuri mii de copii. Tăvălugul istoriei nu ține cont de destine individuale.
Misiunea lui Deev, el însuși un suflet în căutarea propriei salvări, prin evadarea din temnița lozincilor patriotarde ce l-a împins, în alte vremuri, la sacrificarea semenilor săi, capătă proporții mitice și spirituale, devenind un proces de limpezire interioară, prin înfăptuirea binelui. Deev se revoltă împotriva așa-ziselor lecții de viață pe care comisarul Belaia i le servește: a supraviețuirii – trebuie să piară niște copii spre a fi salvați alții („Așa supraviețuiesc țările… așa merge lumea înainte”), sau a modului în care trebuie făcut binele („Să fii bun nu înseamnă să promiți vrute și nevrute”), ajungând să prețuiască viața fiecărui copil, a fiecărui suflet ce-i iese în cale, dovedind că, într-adevăr „bunătatea are nevoie de curaj”.
Ca și celelalte romane, și acesta este o construcție narativă grandioasă (Iahina refuzând să se supună standardului modern al romanului de 200 pagini), pe a cărui temă principală se întrețes numeroase sub-teme, nu mai puțin importante prin accentele neașteptate pe care le aduc.
Tema răului, oglindită spre reliefare în nenumărate și surprinzătoare accente de lumină, este ilustrată sub forma cumplitei foamete, dar și a trădării, suferinței și cruzimii. Iahina nu menajează, înfățișând tablouri pastelate, ci pe baza unei documentări riguroase, ne expune o ficțiune istorică extrem de dură, dar veridică. Tabloul agoniei provocate de inaniție cuprinde detalii înspăimântătoare: vedem cum se usucă de vii copiii, cum se sălbăticesc oamenii, reduși la condiția lor animalică, obligați la cele mai inumane gesturi, (printre care autofagia pare cea mai șocantă), cum piere, până la disoluție, instinctul matern (mama care-și lasă pradă lupilor fetița, spre a se salva pe ea și fiul ei).
Și totuși, în acest spectacol oribil, strălucesc giuvaiere de solidaritate umană (a tovarășilor lui Deev – Belaia, Bug, Fatima), spirit de sacrificiu (al lui Deev însuși), credință (slujba din vagonul biserică dedicată cazacilor) sau iubire (care înflorește între Deev și Belaia).
O ultimă notă de prețuire la adresa autoarei: Iahina aduce încă un emoționant omagiu, nu doar marii istorii a neamului ei, ci și istoriei personale a familiei sale, căci sursa inspirației „Trenului spre Samarkand” o reprezintă povestea vieții bunicului patern, care, trimis la o casă de copii, după 1917, a reușit să se numere printre supraviețuitorii unei călătorii cu unul dintre „trenurile lui Dzerjinski”, ce l-au dus din regiunea Volgăi la Samarkand.
După părerea mea, Iahina nu mai are nevoie de nicio recomandare suplimentară, ea dovedind prin sensibilitatea față de marile teme ale umanității, prin stilul somptuos și expresiv sau prin măiestria construcției narative că este unul dintre acei autori ale căror lucrări merită rânduite pe raftul celei mai înalte prețuiri.
Guzel Iahina, „Trenul spre Samarkand”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, traducere: Luana Schidu, nr. pagini: 480
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Mathias P.R. Reding / Unsplash
scrie un comentariu