ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat-EgoProza-a1
Editura Polirom, anul apariţiei: 2019, nr. pagini: 384

Cartea Alinei Nelega a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia EgoProză.

Sanda Cordoș: „După ce, timp de decenii, s-a implicat în viața teatrală din România, impunîndu-se ca una dintre figurile de prim-plan ale domeniului, Alina Nelega revine la literatură cu un roman copleșitor. Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se derulează multe întîmplări care, adesea, te țin cu sufletul la gură, fiind menite să pună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieți și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întîi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (în ipostaze diverse și sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu dragostea, maternitatea și sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărții. Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi în acest roman puternic și necruțător, pe care îl recomand cu căldură și cu încredere.”


Fragment

Tovarășul arhitect stă ghemuit pe un scaun, cu spatele la ea. E îmbrăcat într-o pijama murdară, peste care atârnă halatul maroniu de spital, privește fix, încruntat, tabloul atârnat triumfal pe perete, fotografia înrămată și decolorată a iubituluiconducător. De sub scaun îi vede călcâiele negre în papucii de casă zdrențuiți, nu erau făcuți pentru mersul pe jos, un călător cu fața nebărbierită și ochi adânci, lunatici. Ea îl atinge pe umăr, el se întoarce, speriat, biliboc, bilibop, turamasa, paradum, sosoloptominipar. Are în mână o poză mototolită, e făcută vara trecută de Radu, chiar în curtea școlii, pe dos scrie: Cristina cu Ștefan sub magnolie, data, locul și orașul.

Tovarășul arhitect mormăie, saliva i se scurge pe bărbie, ea își scoate batista din buzunarul halatului alb, obligatoriu, scrobit și călcat de Ilike, vrea să i-o dea, renunță și îi șterge cu grijă fața mânjită, se lasă pe un scaun lângă el, parascuna simblitas, sub scaun susură încet urina bătrânului – dar nu e chiar așa bătrân, își spune ea, e de-o vârstă cu taică-meu, de ce face asta, să-l ducă la baie, să-l trezească, el o plesnește cu fotografia peste mână, strigă la ea, parascuna simblitas! Iese și se lasă pe vine după ușă, lângă elevul de serviciu care se distrează prostește: un pămpălău bătrân s-a pișat în sala profesorală. Ea se uită aspru la el, du-te cheamă asistenta medicală, imediat! Dar nu e nimeni la cabinet, zice el, nics senki[1], asistenta a plecat în vacanță, a văzut-o cu ochii lui, nu e nimeni aici. El torăie ungurește, ea îi răspunde românește, se înțeleg perfect. Cum nimeni, e plină curtea, sunt acolo toți: elevi, profesori, părinți. O să cheme salvarea, asta o să facă, dar nu știe codul de acces de la telefon pentru tonul de oraș, oricum ăia o să vină târziu sau n-o să vină deloc, festivitatea se apropie de sfârșit, curând o să intre toți să-și ia lucrurile și o să vrea să mai stea pe-acolo. Din gențile mari ale colegelor se revarsă pachete de prăjituri, locul Irinei e marcat de țigările Kent ostentative și bricheta clipper, cu aprindere electonică, din shop de la București, servietele mai sobre ale colegilor, gen diplomat, ascund trivial câte o sticlă de băutură, Bandi a scos pe masă, din a lui, un litru de țuică tare, a tras înainte o dușcă, să-și facă poftă de viață, urmează, la încheiere, un păhărel de adio peste vară, biliboc, boc. Stau amândoi acolo, după ușă, în tăcere, afară au ajuns deja la clasa a opta, Miclăuș Ileana, mențiune, aplauze, Apetrei Ionel, premiul trei, aplauze, Szilágyi  Csanád, premiul doi, aplauze. Elevul trage cu ochiul dincolo, balta de sub scaun se scurge în pârâiaș subțire sub rastelul cu cataloage. O fetiță începe să cânte tremurat la microfon, premiul întâi la Cântarea României, măăăăăăi, trandafir de la Moldova, te-aș iubi da’ nu-ți știu vorba.

Cât mai discret, o să-l evacueze de-acolo – se ridică în picioare, își aranjează halatul și iese hotărâtă. Vali e ocupat în spate, animat într-un grup de părinți, poate vreunul e medic. Sau ar putea să-l ducă direct la spital, cu mașina, să-l caute pe Pétér, dar mai întâi ar fi bine să facă rost de un sac de nailon sau ceva, nu-l poate așeza direct în mașină, nu de una singură, tovarășul arhitect e masiv, are vreo optzeci de kilograme, apreciază ea – și e de neclintit pe scaun. Să găsească o soluție, ce soluție – pentru asta ar trebui prima dată să ajungă acolo, degeaba îi face semn lui Vali, el n-o vede – sau nu-i dă atenție. Iese din școală, ocolește în fugă curtea și vrea să intre prin spate, e mai ușor de abordat așa. Numai de nu s-ar termina între timp, dar încă mai vorbește secretara de partid, le amintește să nu cumva să uite de sarcina lor de dascăli comuniști, de a pregăti generațiile viitoare, iar generațiilor viitoare, cu părinți cu tot, le spune să se țină neabătut de datoria de a lupta mereu pentru propășirea neamului. În timpul ăsta, ea își face drum prin mulțimea mai rară din spate, copiii vorbesc între ei, joacă leapșa, părinții îi mai pun la punct și conversează cu voci joase, în grupuri mici, cine naiba fumează aici, era interzis să faci asta, hai, la liceu mai merge, acolo mai fumau profesorii de față cu elevii, unii se încumetau și să dea țigări golanilor mai mari, era cool să fii de gașcă, dar aici, în plină adunare de sfârșit de an școlar! – o fi vreun părinte mai nesimțit, trebuie să-i spună cineva, fiindcă fumul se simte tot mai mult, dar nu e fum de țigară, vine dinspre clădirea școlii, prin fereastra deschisă, un geam pocnește și un vălătuc gros, alb, învăluie curtea. Panica răbufnește, cineva răstoarnă prezidiul cu flori și microfon, cei din clasele mici țipă, cei mai mari o iau la fugă, adulții se împing spre ieșire trăgându-și după ei viitorul luminos, sar peste plasa de sârmă verde care înconjoară curtea, își dau copiii peste gard. În fața școlii, tovarășul arhitect a ieșit în pielea goală, plin de funingine, urlă cu sticla de țuică a lui Bandi într-o mână, în cealaltă are portretul cu sticla plesnită al iubituluiconducător. Mihai ridică aparatul și face o poză, pe urmă încă doi-trei-patru se opresc din fugă și imortalizează clipa. Paradum.

[1] nu-i nimeni (în lb. magh.)


Alina Nelega este cunoscută mai ales ca autor dramatic. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here