cronici kooperativa poetică poezie recomandări

Călăi sau victime? Cine au fost adevărații învinși ai ororilor Securității? – despre „Anestezia. Un singur poem” de Daniela Raţiu

Daniela Rațiu este licențiată a Facultății de Jurnalistică a Universității de Vest din Timișoara și a Facultății de Drept a Universității Tibiscus din Timișoara, precum și a unui master Foto-Video al Facultății de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara. A realizat o serie de eseuri vizuale și documentare-eseu, în special cu scriitori, dar și de recuperare istorică: Vom lupta și vom fi liberi, eseu despre Revoluție, Omul care a oprit tramvaiele, Insectarul Coman, Sârma ghimbată, Zmeii sunt de treabă ș.a. Ca jurnalist, a scris la Ziare.com, Adevărul, Newsweek, Evenimentul Zilei – Ediția de Vest, Lapunkt.ro. A coordonat proiectul multimedia UVT TV/UVT Media Hub. Volume de autor: Ciorap cu firul dus (poezie, Marineasa, 2005), Ochelari de damă (roman, Brumar, 2005), In Vitro (roman, Cartea Românească, 2008), Măcelarul îi citea pe ruși (teatru, Tracus Arte, 2016); Staniol (Charmides, 2018); Anestezia. Un singur poem (Casa de pariuri literare, 2022), Ultimul an cu Ceaușescu (roman, Litera, 2022). În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului de poeme Anestezia. Un singur poem, apărut anul acesta la Casa de pariuri literare.

Aș începe prin a spune că avem dinainte mai mult decât un volum de poeme, avem mai curând un lung eseu-reportaj în versuri, pe o temă ce nu ar trebui nicicând abandonată, ci dimpotrivă, ar trebui an de an, lună de lună, expusă lumii ca o instigare la neuitare: ororile comise de Securitate în anii dictaturii comuniste, atât sub Gheorghe Gheorghiu-Dej cât și sub Nicolae Ceaușescu, asupra poporului român: șicanările, arestările fără motiv real, procesele fictive, pseudo-anchetele în care condamnații erau bătuți cu brutalitate până „recunoșteau” vini pe care nu le aveau, detențiile în timpul cărora laitmotivul era tot bătaia din ce în ce mai cruntă, la care se adăuga înfometarea și silirea deținuților de a sta în frig, coloniile de muncă forțată de la Canal și Salcia, la care se adăugau și eticheta lipită „pe frunte”, de dușman al poporului, care însemna stigmatizarea pe viață, atât a celui condamnat, cât și a familiei acestuia.

Ceea ce atrage atenția de la primele poeme (să le numim totuși așa, de dragul convenționalului) este faptul că Daniela Rațiu își propune pe de o parte să scoată aceste orori de sub umbrela și cumva protecția impersonalului și a statisticilor, care tind să estompeze din gravitatea faptelor, și să le reumanizeze, în sensul de a le repune pe chipurile oamenilor care au fost direct implicați în aceste nenorociri, atât de o parte, cât și de cealaltă. Altfel spus, autoarea împrumută în poemele sale atât vocea victimelor (care sunt adeseori numite „nenorociții” cu acest cuvânt căruia Constantin Noica îi redă sensul originar de „om lipsit de noroc” sau „năpăstuit de soartă”), cât și pe aceea a torționarilor, a călăilor, firește, pentru obținerea unui efect cât mai pronunțat de obiectivitate istorică și mai ales umană.

Este însă de urmărit dinamica stărilor și sentimentelor fiecăreia dintre cele două tabere. În ceea ce îi privește pe condamnați, pe nenorociți, ei rămân constant sub zodia umilinței, o zodie nefastă, descrisă prin subjugarea treptată sub despotismul „celor 3 F-uri”: foamea, frigul, frica, de sub robia cărora reușeau totuși să iasă, în principal datorită credinței în Dumnezeu, care îi făcea să se raporteze la viață și la moarte diferit decât s-ar fi așteptat călăii:

Doar foamea, restul nu mai contează/ foamea este peste frig/ Peste durere/ Peste răni/ Peste amintirea vieții/ Mâncăm câini, broaște râioase, șerpi// De unde ne lasă trenul și până la locul de muncă/ vânăm șerpii care se ascund de noi/ Așa cum ne ascundem noi de moarte/ Ne agățăm de viață/ Ne agățăm de viață cu toată lașitatea de care un om e în stare pentru nenorocita lui suflare/ Fiecare suflare/ Când unul își pune capul în laț și își dă drumul în gol/ Îmi spun că vreau viața lașă decât saltul în gol, în hău/ Nu sunt pregătit pentru întuneric// Camioanele au trecut înaintea noastră/ Au lăsat sub roțile lor șerpi zdrobiți/ Îi ascundem în zeghe/ O să îi mâncăm în pauza de lucru/ Știm cum facem asta de fiecare dată/ Untura lor o întindem pe pâinea noastră cea de toate zilele/ Carnea o sugem de tot sucul între dinții noștri stricați/ Carnea alunecă în stomac/ Am uitat scârba, e doar foamea/ Foamea atotstăpânitoare/ Foamea atotcuprinzătoare/ Nu știu ce este peste această foame/ Nu știu dacă mai este ceva peste această foame/ Doamne, iartă-ne și izbăvește-ne de necredință”.

Însă în ceea ce îi privește pe torționari, trebuie observat cum aceștia trec de la sentimentul de putere absolută, în care ating culmea cinismului și a inumanului, la cel de neputință, simțind rezistența psihologică a condamnaților ca pe o sfidare, ca pe o înfrângere rușinoasă. Foarte elocvent în acest sens este chiar poemul care deschide acest volum, pe care îl voi reda în întregime:

I-am bătut cu ranga/ Le-am tras gloanțe în cap/ Auzeam atât de clar cum glonțul străbate aerul șfichiuindu-l/ Auzeam și cum intra în țeastă/ Crăpau oasele capului în timp ce metalul sfâșia creierul// Și viața// I-am lăsat să le supureze bubele/ rănile să colcăie de viermi/ i-am obligat să intre iarna în apă până la brâu/ să taie papură și stuf/ i-am băgat în carcere descoperite/ iarna/ dezbăcați în pielea goală/ li se albăstreau buzele/ le clănțăneau dinții// (…)// Îi alergam călare/ copitele cailor le zdrobeau oasele/ auzeam cum se zdrobesc oasele/ le vedeam privirea speriată/ mă excita frica lor/ îi scoteam la lucru dezbrăcați/ acolo unde trebuia să ridicăm digul/ îi pedepseam pe unii obligându-i să stea până la prânz în apa înghețată// Se forma pojghiță în jurul trupurilor sfrijite/ Prinși într-o capcană de gheață/ Îi legam de mâini și îi țineam dezbrăcați/ Și iarna și vara/ Ziua și noaptea/ Să îi muște țânțarii/ pielea devenea roșie până la sânge/ M-am pișat pe trupurile lor moarte/ Pe unii i-am îngropat de vii/ Strigau și urlau// Alții tăceau/ tăceau atât de sfidător/ Mă scotea din minți tăcerea lor/ Îi loveam cu cazmaua în cap/ Le zdrobeam capetele/ Mă sfidau chiar și așa/ Eu/ deasupra lor ca un dumnezeu acoperindu-le cerul/ ultima imagine/ Ei/ horcăind și trăgând să moară până ce pământul îi acoperea cu totul// Și se făcea liniște/ Plecam de acolo/ În spatele meu, liniștea și vântul care șuiera// Pe câmpul gol// Nu se vedea capătul”.

Și acum se pune întrebarea: Cine au fost adevărații învingători și adevărații învinși în acest război absurd purtat de Securitate cu poporul român? Răspunsul cred că este cât se poate de clar. Și trebuie să îi mulțumim Danielei Rațiu pentru că ne-a amintit acest răspuns, readucând întrebarea în actualitate. Spuneam la începutul acestei cronici că această carte este o instigare la neuitare. Întăresc și aici cele spuse anterior. Dar aș vrea să completez și cu ideea că avem prin intermediul acestui volum și o reașezare în albia adevăratelor valori umane și existențiale. Încă putem învăța de la acei nenorociți ce înseamnă libertatea de conștiință, demnitatea și neplecarea steagului în fața minciunii, a urii, a inumanului, a absurdului, realități care nu ne ocolesc nici pe noi, chiar dacă astăzi se manifestă sub forme ceva mai subtile.

Daniela Rațiu, Anestezia. Un singur poem, Casa de pariuri literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 134

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: Jessica Fadel / Unsplash

despre autor

Romeo Aurelian Ilie

Născut în 1988, în Slobozia, Ialomița.

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.

Din anul 2008 publică poezie, cronică de carte și eseu literar în diverse reviste culturale, printre care Helis (Slobozia), Ex Ponto (Constanța), Convorbiri literare și Timpul (Iași), Tribuna (Cluj-Napoca), Urmuz și Revista Nouă (Câmpina), Dunărea de Jos, Argo, Viața Liberă și Axis Libri (Galați), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line).

De asemenea publică articole de teologie în revistele Bărăganul Ortodox (Slobozia), Almanahul Bisericesc al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor (Slobozia) și Ex Ponto (Constanța).

În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017.

scrie un comentariu