În „de piele ne va fi cel mai dor”, Mihai Manole, câștigător al premiului „Alexandru Mușina” 2023, descrie poetic legături dintre trup și psihic (a nu se înțelege suflet), în diverse stadii pe care natura le hotărăște. Influența unuia asupra altuia fiind de ordin cauză-efect, siguri pe partea „cauză” dar rămânând deschiși în ceea ce privește „efectul”. Interesant faptul că poeziile încep cu anumite stări pe care le putem considera cauze, iar apoi discursul poeziei ne dă senzația că urmează să ne fie prezentat efectul, când de fapt încheierea este tocmai cauza, iar începutul este de fapt efectul a tot ceea ce este prezentat.
Ex.1 – despre noi numai de bine
Începe: noi nu sîntem doriți
Final: ca să putem face & să putem demonstra / că singuri ne va fi (fost), de fapt, mai bine.
Ex. 2 – moartea e ceva ce faci
Începe: moartea nu e ceva ce ți se întâmplă / moartea e ceva ce faci.
Final: cînd înțelegi cum se face / îmbătrânești & / mai uită mersul pe bicicletă dacă poți
Împărțit în trei părți, volumul atinge trei stări ale trupului care pot fi interpretate ca treceri de la una la alta sau reprezentări statice ale fiecăreia din ele. Volumul nu te obligă la crearea unei legături între cele trei stări, dar pot fi privite ca momente adiacente unul altuia, pentru că la fel cum poeziile prezintă efectele înaintea cauzei, cele trei părți sunt așezate într-o ordine inversă apariției lor. Astfel că prima parte se numește „partea supraviețuitoare”, a doua parte este ”partea rănită”, iar cea de a treia „partea sănătoasă”. Și, până la urmă, dacă stai să te gândești că Mihai Manole este psihoterapeut, desfășurarea evenimentelor este chiar aceasta și nu încearcă să prezinte altfel lucrurile. Psihoterapeutul prima dată se lovește de pacientul care a supraviețuit, apoi caută rana și încearcă să vadă/aducă pacientul la „partea sănătoasă”.
Foarte interesant punctul de vedere al lui Radu Vancu de pe coperta patru care spune aşa:
„puține cărți de debut atât de edificate despre natura & ubicuitatea răului am citit. Și puține atât de convinse că poezia e suma rănilor noastre – și că însuși faptul că putem vorbi despre răni (cu oroare & tandrețe) ne face mai puternici decît răul care le-a produs”.
Doar că Mihai Manole în discursul părții rănite apelează la diverse mijloace de scăpare de care se agață cu disperare – ascunderea hainelor vechi, apropierea de animale, îmblânzirea cailor, spălarea lamelor; de fapt, eu nu văd aici un discurs despre răni, ci unul despre soluții găsite la cald, supraviețuire în timpul rănirii, pentru ca apoi, supraviețuitor fiind, să vezi totul din alte perspective, ca de exemplu „boală bună”, „mă simt în siguranță” etc.
Volumul, deși de dimensiuni reduse, este încărcat de multe clișee din sfere diferite și fiecare poem rămâne în picioare în faţa oricărei perspective. Simplitatea acțiunilor dar și a limbajului arată un discurs curat, cursiv și temperat. Totul nu este decât o călătorie dinspre destinație spre început.
partea mea obosită ar vrea să te cheme
au adus 3 ulii în cișmigiu ca să convingă ciorile
să plece. celor mici le-am spus că foarte mulți copii sînt
răpiți, ca să nu se-ndepărteze. ultimele zile mă înghesuie
ca o haită de pietre la pândă. nu-mi cer & nu-mi promit
nimic, doar se înmulțesc și mă privesc ca și când
am supraviețuit unui cancer începător.
se va întoarce însoțit & înfuriat de rușinea primului eșec &
mă va convinge
că e timpul să plec.
ne facem planuri despre cum să le spunem copiilor
că lumea e bună & primitoare, că
ei sînt buni & bine-primiți.
Mihai Manole, „de piele ne va fi cel mai dor”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2024, nr. pagini: 62
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Nsey Benajah / Unsplash
scrie un comentariu