elefant.ro

„Oamenii trăiesc şi singurul lucru de care ne amintim după moartea lor, singurul lucru care contează, singurul lucru care rămâne e bunătatea lor.” Armura străpunsă, Anna Gavalda

În noul volum al Annei Gavalda, Armura străpunsă, nu găsim şapte povestiri, ci şapte confesiuni, şapte povestiri-jurnal în care curajul şi vulnerabilitatea dictează tonul fiecărui cuvânt. Sunt şapte exerciţii de vulnerabilitate, riscante şi înduioşătoare în egală măsură.

Pentru fiecare dintre cei care se confesează există cineva care ascultă: fie cititorul, fie un alt personaj al cărui rol, doar în aparenţă pasager, este esenţial. Pentru că Armura străpunsă este despre felul în care, în cele mai neaşteptate momente, reuşim să lăsăm garda jos şi să ne destăinuim. Să ne arătăm slăbiciunile, dar şi durerea. Să ne confesăm, adesea unui străin sau unui om pe care abia l-am întâlnit, fără teama de a fi judecaţi. Anna Gavalda ne face un cadou binevenit în una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei recente.

Nu e un joc dificil de descifrat, vulnerabilitatea străpunge armura de ambele părţi: personajul-povestitor şi cititorul-personajul-ascultător. Într-o măsură mai mare sau mai mică, înfruntăm de unii singuri durerile uneori inevitabile, însă alţi „pasageri” ne pot alina împărtăşindu-ne vulnerabilitatea lor sau, mai ales, dându-ne ocazia să ne arătăm aşa cum suntem.

Niciun personaj nu e întâmplător (ca în viaţă), chiar dacă misiunea unora este de a juca un rol invizibil. Iar noi, ca cititori, deşi la fel de invizibili, ne simţim priviţi, nu ni se povesteşte, ni se vorbeşte:

„Întâmplarea face că am fost crescut fără iubire. Am fost crescut fără iubire şi dumneata n-ai cum să ştii ce înseamnă să creşti singur, să nu-ţi faci niciodată… nu ştiu… să nu-ţi faci niciodată plinul de îmbrăţişări: rămâi pentru totdeauna cu ceva dur şi stângaci.”

Suntem aproape tentaţi să dăm din cap în semn de înţelegere când trecem de la o povestire la alta. Indiferent de greutăţile fiecărui personaj în parte, vulnerabilitatea e puntea care ne leagă, dincolo de orice.

Anna Gavalda scrie, în Armura străpunsă, despre cât de mult ne influenţează alţi oameni vieţile, cel mai adesea fără să ne dăm seama şi fără să fim cu adevărat conştienţi de prezenţa lor. Cei mai mulţi dintre ei, personaje-absente, despre care doar citim sau cărora li se vorbeşte, reuşesc un truc aproape imposibil: creează spaţiul pentru ca noi să existăm cu adevărat, cu tot cu răni, dezgoliţi, fără armură, faţă în faţă cu noi înşine.

„O să sufăr. O să sufăr iar. E o treabă ratată din start. Gen războiul lumilor, ciocnirea culturilor, lupta de clasă şi-aşa mai departe. Deci nu dau nimic. Mă dezbrac, ascult părţile înfometate din mine, mă ospătez bine şi-o şterg. Fără număr de telefon, fără mesaje a doua zi, fără pupici pe gât, fără mângâieri, fără zâmbete, fără nimic.
Nimic tandru. Nimic care-ar putea să creeze amintiri.”

sau

„Fără mobile, fără amintiri, fără vecini, fără măcelari, fără brutărese, fără vânzători de la chioşcul de ziare, fără chelneri de la cafenea, fără vânzători de vinuri sau angajaţi la curăţătorie care să-l fi cunoscut şi adesea să-l fi simpatizat, fiindcă era un om extrem de amabil, fără colegi de clasă pe cât de bine intenţionaţi, pe atât de în stare să rănească, fără profesoare pline de compătimire şi mult prea mieroase ca să fie sincere, fără repere, fără obiceiuri, fără cutie de scrisori, fără sonerie, fără lift, fără plasă de siguranţă, fără nimic, am putut, în sfârşit, să dăm frâu liber tristeţii.”

sunt astfel de mărturii pe care nu le smulge decât simpla prezenţă a celui care ştie să asculte, să aibă răbdare, să înţeleagă fără să răspundă.

Într-o altă cheie, Armura străpunsă este şi despre vina (adesea exacerbată de propriile filtre neclare) pe care o purtăm cu noi, chiar şi când am moştenit-o fără să o cerem.

Dar pare să fie, dincolo de orice altceva, despre bunătatea care sparge orice barieră şi trece orice hotar. Pentru că nu oricine este capabil să hrănească aceste punţi invizibile, aceste legături care, în multe cazuri, nu au nevoie de cuvinte.

Fiecare personaj face un autoportret abia schiţat al vieţii, dar toţi reuşesc să surprindă esenţialul. Un fel de a iubi, pierderea cuiva drag, o despărţire, vinovăţia unei vieţi imperfecte, amintirea unei greşeli sunt toate mărturiile acestor personaje vii, mai cunoscute nouă ca oricând, prin fragilitatea lor, prin dorinţa lor de a ne mărturisi, prin încrederea pe care ne-o acordă, chiar dacă abia ne-am întâlnit.

Întindem mâini invizibile către ele sau le urmărim redescoperirea propriului destin prin felul în care aleg să uite, să ierte sau să meargă mai departe.

Volumul Annei Gavalda este chiar pântecul lui Oum-Popotte (personaj din cărţile pentru copii, amintit în una dintre povestiri) sau canapeaua incredibil de moale în care am vrea uneori să ne afundăm cu toţii, să fim luaţi în braţe şi cineva să ne liniştească temerile.

Anna Gavalda, „Armura străpunsă”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256, traducere din limba franceză și note de Ada Tanasă


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Alex Simpson pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here