Nici când l-am întâlnit pe Burhan Sönmez la Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, în decembrie 2015, nici când am aflat că romanul Istanbul Istanbul, cel de-al treilea al scriitorului turc, aduce cu un Decameron modern, nu am bănuit forţa paginilor sale. Peste forţa pe care aveam s-o regăsesc din plin aici, s-au mai aşezat şi zilele tulburi din Turcia, cele cu lovitura de stat eşuată, zile în care am citit cartea lui Burhan Sönmez cu senzaţia că mi se dezvăluie chestiuni deloc prăfuite, chiar extrem de actuale, îngrijorător de actuale.
Atent la evoluţia evenimentelor din realitatea de dincolo de Marea Neagră, am citit poveştile înlănţuite ale celor patru personaje din Istanbul Istanbul cu o înfiorare deloc regizată. Burhan Sönmez, empatic cu suferinţa celor patru – un doctor, un student, un ţăran bătrân şi un frizer, toţi acuzaţi de anarhism –, ştie să inducă empatia în cititor. Şi n-ai cum să nu-l crezi când spune că
„Metoda cea mai bună pentru a ascunde o minciună e să spui o altă minciună, iar metoda pentru a ascunde suferinţele de la suprafaţa pământului e să creeze suferinţe noi sub pământ”.
Scris cu gândul atât la evenimente trăite personal de scriitor (rănit de poliţie) cât şi la istoria repetitivă o oraşului, Istanbul Istanbul este o fotografie în mişcare a timpului supus locurilor capricioase. Închişi în subteranele oraşului, cei patru încearcă să supravieţuiască povestind, lăsând deoparte motivul prezenţei lor acolo ori vina care li se aduce. Frizerul Kamo se închide în sine, căutând numai adevărul, doctorul şi studentul povestesc cu aviditate, ca şi cum orice întrerupere i-ar desprinde de firul vieţii, iar ţăranul bătrân face din realitatea crudă cel mai propice teren pentru ficţiune: serveşte ceai, fumează ţigări şi împarte această bucurie cu colegii de celulă, chiar dacă totul ţine doar de fantezie.
Literatura este despre frumuseţe şi pace, ficţiunea este despre a fi mai buni. Pe undeva, aceasta este miza acestei cărţi bogate în mituri şi poveşti reformulate. Mesajul ei, profund uman, se suprapune perioadei nefericite din Turcia, aşa cum îşi doreşte probabil să acopere orice timp supus inconştienţei.
Aici, sunt valabile cuvintele pline de miez ale frizerului Kamo:
„…dacă te legi sufletește de o credință devii una cu necuratul. Omul care-şi consideră credința superioară celorlalte îi desconsideră pe ceilalţi. Adună toată valoarea vieții în palmă şi are impresia că izvorul bunătăţii este el însuşi. După el, răutatea face parte din fiinţa altora şi sufletul lui n-o cunoaşte”.
Există două oraşe cu acelaşi nume, Istanbul, unul deasupra celuilalt, cu o altă grilă a timpului şi cu un alt mod de a trăi realitatea. Între ele, adevărul, cel pe care frizerul Kamo îl caută cu ardoare când nu preferă să doarmă pentru a-şi păcăli suferinţa. De fapt, fiecare este acolo cu propria suferinţă, dar ficţiunea şi mai ales imaginaţia reuşesc să treacă de pragul durerii.
Când eşti închis, timpul însuşi pare să se restrângă. Pierzi şirul zilelor şi al evenimentelor de dincolo de zid. Povestea se aşază aici ca un pansament care-i dă o şansă libertăţii să învingă boala.
Burhan Sönmez, Istanbul Istanbul, Editura Polirom, 2016, nr. pagini: 232, traducere din limba turcă de Leila Unal
Poți cumpăra cartea de la libris.ro sau de pe site-ul editurii.
Fotografie reprezentativă: Daniel Burka / Unsplash
Destul de straniu acest fragment ales din carte. Oricum, sper că nu şi cartea în sine, mergând pe această idee… Însă dacă te gândeşti bine cine e scriitorul, poate că lucrurile devin mai clare…
„…dacă te legi sufletește de o credință devii una cu necuratul.”(!!) Credinţa, dar şi lipsa ei (mai ales) spune totul despre noi. În credinţa ta nu poţi deveni una cu… Întunericul, doar în ipoteza în care aşa-zisa credinţă se confundă cu acesta.
Oamenii pot să cadă cu uşurinţă în această capcană – şi timpul pe care-l trăim acum e o evidenţă –, a superiorităţii unei credinţe faţă de alta. Însă, tocmai lipsa unei credinţe îl aduce pe un om în stadiul de a-şi urî semenii, degradându-se sufleteşte şi atingând nivelul de „subom”. El singur îşi pierde rădăcinile, bătut fiind de toate vânturile pustiului şi ajungând să nu-şi mai înţeleagă rostul vieţii. Colacul lui de salvare e chiar în el însuşi. Rămâne doar să-l descopere, înţelegând astfel Totul.
Eu am înțeles din acel citat fanatismul.
În orice caz, cine se pretinde credincios, dar are impresia că toate celelalte religii sunt greșite, este foarte aproape de “necuratul”. Dacă nu e deja acolo. Recomand pentru înţelegerea acestui aspect “Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, despre care am scris acum câteva luni pe bookhub: https://bookhub.ro/sfaturile-unui-diavol-batran-catre-unul-mai-tanar-de-c-s-lewis/
Da, se subînţelegea foarte bine acest lucru, doar că un om „mai necopt la minte”, a se citi tânăr, chiar foarte tânăr, ar fi putut înţelege şi altceva. Totuşi, în contextul ăsta foarte tulbure, chiar şi în Turcia, nu doar în spaţiul european, şi cu o putere militară care joacă necinstit şi care pune fel de fel de condiţii în schimbul altora neîndeplinite, a încerca să crezi că doar fanatismul e singura problemă care le alimentează pe toate celelalte, e pură copilărie. Aceasta e te(a)ma-cheie a puterii ascunse de a ne manipula, însă totul e o falsitate, pe care omenirea nu o mai poate înghiţi la nesfârşit. Adevăratele probleme sunt cele economice care vin, culmea, de peste Ocean, iar acest lucru se va repercuta inevitabil şi în Europa… Războiul religiilor e doar o mască sub care, din păcate, au pierit câteva sute de nevinovaţi. Şi rana încă e nevindecată!
Am cam aceeași părere despre “războiul religiilor”.
Fanatismul de doar o pistă. Cartea asta merge pe mult mai multe, fiecare personaj raportându-se la problemele Turciei în felul său. Te invit să le descoperi citind cartea. Textul meu a dorit să incite şi să poftească la lectură. 🙂