„Se liniștiră până la urmă și se apucară să-și curețe penele, iar ea se așeză pe nisip, cu picioarele strânse. Un pescăruș mare se opri lângă Kya.
– E ziua mea, îi spuse păsării.”
Așa își sărbătorește ziua de naștere o fetiță de numai 7 ani, Kya: pe o plajă goală, dintr-un ținut mlăștinos, de la marginea unui orășel de pe coasta Carolinei de Nord. Fără prieteni, fără rude sau familie, doar în compania pescărușilor și a celorlalte viețuitoare ale locului.
Mama Kyei a plecat, abandonându-și copiii, traumatizată de violențele unui soț depresiv și abrutizat de băutură. Rând pe rând, și ceilalți frați ai Kyei, terorizați de propriul tată, urmează exemplul mamei, părăsind mizera baracă de lângă mlaștină, în încercarea de a evada dintr-o existență mai neagră ca un coșmar. Până la urmă, „Tăticu” însuși, sătul de propria viață își abandonează fiica, dispărând atunci când aceasta împlinea 7 ani.
Încercând să supraviețuiască de una singură, prin toate mijloacele, într-un univers de apă, plante și păsări, Kya devine „Fata mlaștinii”, animată doar de ideea că trebuie să fie acasă atunci când „Mămica” va reveni la ea. Dar…
„…în cele din urmă, într-un moment nedeslușit, durerea din inimă fu absorbită precum apa în nisip. Tot acolo era, dar în adânc. Kya își lăsă palma pe pământul ud, care scotea aburi ca de răsuflare, iar mlaștina îi deveni mamă.”
În acest univers populat doar de natură, Kya a devenit parte integrantă, fiind capabilă, grație sensibilității și inteligenței ei native, să-i descifreze resorturile, legile nescrise și să trăiască în armonie cu ea. Cu toate acestea, Kya, devenită o tânără de o frumusețe aparte, tânjește după apropierea celor asemenea ei, simte „nevoia de alți oameni” căci, după cum observă chiar ea, nici natura nu are vocația solitudinii. Și iată că minunea se produce: natura, de bună seamă, i l-a trimis pe Tate. De aici încolo, viața Kyei pare că ia o turnură mai „umană”. O poveste de dragoste, dureros de frumoasă, se înfiripă. Și totuși…
„Fără vlagă, se întrebă ce făcuse oare de-i îndepărtase pe toți. Pe mămica ei, pe surori. Toată familia. Pe Jodie. Și-acum pe Tate. Cele mai stăruitoare amintiri ale sale erau datele neștiute la care diverși membri ai familiei dispăruseră depărtându-se pe cărare. Ultima fluturare a unei eșarfe albe prin frunze.”
Ce se va întâmpla cu Kya rămâne să descoperiți singuri, în acest roman – omagiu adus naturii, scris cu mare talent și infinită sensibilitate. Uimitoare detalii de specialitate despre păsări și natură, trădând formația de zoolog a autoarei se îmbină fericit cu pasaje lirice, dar și cu considerații despre relativitatea spațio-timpului einsteinian, într-o poveste care ne vorbește despre singurătate, respingere și nevoia, atât de profund umană, de iubire…
„Îl urmărise într-ascuns, furase iubire. N-o împărtășise niciodată. Nu poți fi rănită când iubești pe cineva de cealaltă parte a estuarului. Și-n toți acești ani în care-l respinsese izbutise să supraviețuiască doar fiindcă el era pe undeva prin baltă, așteptând.”
Delia Owens, „Acolo unde cântă racii”, Editura Pandora M, anul publicării: 2019, nr. pagini: 381, traducere: Bogdan Perdivară
scrie un comentariu