libris.ro

Destinul, cu meandrele sale nebănuite, face ca într-unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie – Primul Război Mondial – patru tineri, foști colegi de clasă în civilie, să devină combatanți în același sector, intrați în același timp în război.

Având între 19 și 20 de ani, toți trăiesc momentul, clipa, îndurând toate grozăviile de pe front fără a-și pune prea multe întrebări. Natura reflexivă a lui Paul, protagonistul romanului, îl face să observe cu alți ochi lumea dimprejur și fiecare dintre camarazii săi, din compania care număra inițial 150 de oameni, este redus la o trăsătură de caracter fundamentală – Stanislaus Katczinsky, capul grupei, e considerat de neînlocuit pentru că are un al șaselea simț și se pricepe la orice, chiar dacă de meserie e cizmar. Acesta e o adevărată busolă în depistarea surselor de hrană pe front. Albert Kropp are capul cel mai limpede dintre toți, Muller cară după el cărți de școală și visează examene pe care le trece cu chiu cu vai, Leer tocește teoreme de fizică în mijlocul focului, fiind unul dintre cei mai buni matematicieni în timpul școlii.

Întâlnirea cu foștii colegi de clasă în astfel de împrejurări oferă ocazia de a rememora replicile profesorilor lor și înțeleg acum cât de lipsită de judecată matură era percepția dascălilor față de viață, față de datoria către țară, cât de futile erau toate informațiile pe care le primeau în școală și toate acestea li se par, pe bună dreptate, rupte de viața adevărată:

„Ce părere ai despre cele trei acțiuni paralele din Wilhelm Tell?”, „Câți copii a avut Carol Temerarul?”, „Care erau țelurile Ligii din Gottingen?”, „Care erau îndatoririle pe care Licurg le socotea cele mai importante pentru stat?”, „Ce se înțelege prin coeziune?”

În același registru, înfățișând latura comică a lucrurilor, tinerii își amintesc și de  muștruluielile primite, pe care, la momentul discuției, declară că nu le-ar mai permite profesorului respectiv:

„Cum vrei să ajungi cineva în viață dacă nu știi asta?”, „Dumneata ești cu desăvârșire lipsit de seriozitate morală, Kropp! Stai jos. Trei minus!”

Iar toate chestiunile acestea se încheie cu observația justă: „Din toate astea nu știm acum mai nimic. Nici nu ne-au folosit vreodată”, Paul remarcând cu ironie că: „la școală nu ne-a întrebat nimeni cum se aprinde o țigară pe ploaie și pe vânt”.

Viața de acum e trăită cu o altă intensitate și, așa cum e firesc, limpezimea minții lui Kropp rezumă ideile emise de participanții la discuție: „Cum să mai ia cineva în serios lucrurile astea după ce a fost ca noi pe front?”

Discuțiile dintre ei cu referire la ce ar face dacă deodată s-ar încheia pacea, dezvăluie faptul că sunt conștienți că le-ar fi foarte greu să reintre într-un ritm normal al vieții, să practice o meserie, iar Albert concluzionează: „Războiul ne-a stricat. Nu mai suntem buni de nimic.”

Războiul n-are însă nimic înălțător, așa cum considerau foștii lor profesori – câteva pagini ale romanului oferă alte fațețe ale vieții de pe front: soldații sunt năpădiți de păduchi, șobolanii le mănâncă proviziile oricât de bine ar fi dosite acestea, rămășițele pământești ale celor căzuți pe front sunt și ele mâncate de șobolani dacă nu au fost încă înhumate, trupurile celor răniți sunt atât de ciopărțite încât devine de-a dreptul neverosimil cum mai poate un astfel de trup să aibă viață în el…

Scenele de război alternează în intensitate, pentru că războiul are legile sale care par a acționa independent de voința oamenilor, fiind o îngrămădire arbitrară de fapte și de întâmplări: în cimitir are loc un bombardament cu gaze, iar băieții abia ajunși pe front, cărora le lipsesc cunoștințe minime într-ale războiului, reacționează complet anapoda, încercând să-și dea jos cu disperare măștile de pe figură; la fel, la prima bubuitură de obuz, recruții, din lipsă de antrenament, nu știu să se descurce și cad precum muștele – „ai vrea să le tragi o bătaie pentru că sunt atât de proști”, observă Paul.

Nu e de mirare că mulți dintre ei îşi pierd mințile, dovadă că echilibrul interior odată modificat este greu, dacă nu imposibil, să mai fie adus în starea de dinainte… Un singur moment, o singură clipă, o unică imagine poate declanșa reacții nebănuite – pe Detering îl determină să dezerteze niște flori de cireș, Berger este rănit din cauza unui zvon potrivit căruia un câine-curier este rănit și se află la o distanță de doar câteva sute de pași. Plecat în căutarea câinelui, își găsește sfârșitul și cauzează, indirect, rănirea unui alt camarad venit să-l salveze. Paradoxul multor situații constă în faptul că rațiunea este deseori învinsă de pasiune și acest lucru se întâmplă tocmai într-un loc în care răsufletul de moarte al pâlniilor domină tot peisajul și pare a nu lăsa mintea să bată câmpii.

Războiul abrutizează, iar deosebirile create de cultură și de educație se șterg într-atât, încât sunt de nerecunoscut. Se pare că războiul are nu numai capacitatea de a distruge, dar și pe aceea de a uniformiza, dovada fiind primitivismul multor situații – soldații se ghiftuiesc ori de câte ori au ocazia, fiind conștienți de faptul că s-ar putea să fie ultima dată când o fac, cu toate că știu că burta plină înainte de vreun atac le poate fi fatală.

Și dacă sentimentalismele nu-și au rostul pe front, ajuns acasă, în permisie, la auzul vocii surorii sale, la vederea spațiului familial în care a crescut, lacrimile îl năpădesc pe Paul aproape instantaneu și o serie întreagă de sentimente contradictorii îl fac să fie aidoma unei balanțe complet dezechilibrate: „dar eu nu sunt încă pe de-a întregul acasă. E un văl și un pas între mine și celelalte.”

Deși foarte tânăr, are doar 20 de ani, devine conștient, pe măsură ce reușește să supraviețuiască unor atacuri succesive, că adevărata luptă o vor da atunci când războiul se va încheia: „iar eu mai știu că, atâta vreme cât ne vom afla în război, tot ce se duce la fund în noi, ca niște pietroaie, se va trezi după război și abia atunci va începe răfuiala pe viață și pe moarte”.

Deși pare greu de crezut, pe front doar umorul îi mai ajută să nu-și piardă mințile, iar anecdotele care circulă într-un astfel de mediu nu sunt complet lipsite de adevăr: în vreme ce unii se îmbogățesc de pe urma războiului, tinerii aceștia își pierd viața fără să știe de ce, sunt angrenați într-un război care le este deopotrivă dușman și lor, și inamicilor lor declarați.

„Sunt tânăr, am douăzeci de ani – mărturisește Paul – dar nu cunosc din viață decât deznădejdea, moartea, frica și îmbinarea celei mai neghioabe superficialități cu un abis de suferințe. Văd popoare asmuțite unele împotriva altora, ucigându-se tăcute, neștiutoare, tembele, docile, fără vină.”

Novice în arta seducției, Paul își dorește cu ardoare să trăiască, să aibă șansa de a cunoaște iubirea dintre un bărbat și o femeie: „…și visez că la 20 de ani voi cunoaște toate acele lucruri tulburătoare care vin de la femei”. Cu toate acestea, permisiile acasă, în familie, îi confirmă ceea ce știe deja: „Astăzi bag de seamă că, fără să știu, mi s-a scâlciat sufletul. Nu-mi mai găsesc loc aici, e o lume străină”. Deși era, înainte de război, pasionat de lectură, nici măcar cărțile nu îi pot conferi sentimentul că se află acasă: „aș vrea ca vântul dorințelor, care se desprindea din spinările colorate ale cărților, să mă cuprindă din nou…Vreau să simt că aici mi-e locul…”

Sentimentul de înstrăinare, de dezrădăcinare, e tot mai acut, iar la berărie, în localitatea natală, întâlnindu-se cu unii dintre cunoscuții săi, remarcă percepția absolut deplasată a acestora față de război: „afară de asta, războiul e cu totul altfel decât așa cum și-l închipuie lumea.”

Proximitatea morții, care plutește permanent deasupra lor, e anunțată de moartea camarazilor, rând pe rând. „Deasupra noastră planează hazardul”, conchide Paul și, în ciuda tuturor circumstanțelor în care s-a aflat, nu își pierde echilibrul interior: „Sunt foarte calm. Lunile și anii pot veni; nu-mi vor mai lua nimic, n-au ce să-mi mai ia. Sunt atât de singur și atât de lipsit de speranță, că pot aștepta fără teamă venirea lor. Viața care m-a purtat de-a lungul acestor ani e încă în mâinile mele, în ochii mei. Nu știu dacă am încheiat toate socotelile cu ea. Dar câtă vreme va mai exista, va căuta să-și facă drum – fie că va voi, fie că nu – acel ceva ce spune în mine <Eu>.”


Erich Maria Remarque s-a născut la 22 iunie 1898, în Germania, la Osnabrück. În vremea studenției la Universitatea din Münster, Remarque se înrolează în armata germană. Luptă în Primul Război Mondial și e rănit de cinci ori. După război scrie la primul său roman și în același timp încearcă să se întrețină fiind, pe rând, profesor, pietrar, jurnalist sportiv.

În 1929 publică în Germania, sub titlul Im Westen nichts Neues (Pe frontul de vest nimic nou), cartea ce va deveni „fără îndoială cea mai bună poveste despre Primul Război Mondial”. În numai un an, romanul se vinde în peste un milion de exemplare, fiind tradus apoape imediat în 12 limbi și inspirând în 1930 un film de succes, câștigător a două Premii Oscar. După nici trei ani, cartea și filmul sunt interzise de regimul nazist, sub pretextul că ar aduce prejudicii națiunii germane, iar Remarque părăsește țara, stabilindu-se inițial în Elveția, apoi în America.Va mai scrie și alte romane, toate inspirate de ororile războiului.


De același autor: „Noapte la Lisabona”, „Arcul de triumf”, „Scânteia de viață”, „Soroc de viață și soroc de moarte”, „Popas la orizont”, „Pământul făgăduinței”, „Obeliscul negru”.


Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, Editura Polirom, Colecția: Biblioteca Polirom, București, An apariție: 2016, traducător: Emanoil Cerbu, nr. pagini: 256.

Cartea este disponibilă pe libris.ro.

Sursa foto scriitor: rickrozoff.wordpress.com

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here