Adrian, eroul lui Gelu Diaconu din „Viaţa mea în 1984”, merge în armată prin 82-83, într-o unitate din Medgidia, un fel de capătul lumii. Norocul lui e că după o perioadă dură, la cărat de bolovani, sau „portocale”, în numele progresului Republicii Socialiste, Adrian devine un fel de „cancelar”, cum îi numeam noi în anii de studenţie militară pe cei care stăteau la „cancelarie”, biroul comandanţilor de subunităţi. Această funcţie, pe care ajunge să o ocupe datorită scrisului caligrafic, îl ajută pe Adrian să suporte mai uşor cele douăzeci de luni de privaţiuni, deşi nu este ferit de tot felul de experienţe dure, care îl vor schimba fundamental.
Întâmplarea fericită face ca Adrian să aibă ceva pregătire de pugilist, iar faptul acesta îi conferă o oarecare relaxare în relaţia cu camarazii mai puţin „civilizaţi”. Armata e mai mult decât o junglă sau decât o şcoală de reeducare, e pur şi simplu o luptă continuă pentru supravieţuire, care îi transformă pe cei care-i trag pragul într-un soi de animale. Pragul este chiar mai jos de atât, dacă e să ne luăm după naratorul de aici:
„…cred că am devenit într-un an şi opt luni un fel de subom, o specie diferită, omul nou pe care şi-l doresc ăştia în lozinci, în folozofia lor de doi bani.”
Ei bine, după tot felul de întâmplări una mai tulburătoare decât alta (nici camaraderiile nu se exclud din acest univers dur), Adrian este nevoit să se întoarcă acasă. Acea liberare pe care şi-a dorit-o şi nu şi-a dorit-o în egală măsură (a optat să nu plece deloc în permisie în timpul stagiului militar) vine implacabil şi îl readuce în faţa unui adevăr crunt: familia lui este parcă mai disfuncţională decât oricare alta. Tatăl său a suferit un accident care l-a fixat la pat, mama lui este alcoolică, sora lui suferă încă pe urma unui eveniment nefericit din urmă cu câţiva ani, iar contextul social nu reuşeşte să îmbunătăţească deloc universul casnic al tânărului care tocmai a scăpat de armata comparată cu o puşcărie.
„Mama doarme cu capul pe masa din bucătărie, cu faţa în propria vomă. Tata se uită la televizor şi se vaită. Fraţii mei se hârjonesc în camera lor. Soru-mea cine ştie pe unde e. Nimic nu merge bine în familia asta.”
De aici porneşte anul orwellian al lui Adrian, un tânăr de vreo 21 de ani care visează să scrie primul lui roman – chiar are nişte idei foarte bune pe care nu ştie de unde să le apuce – şi care face eforturi să-şi înţeleagă statutul, să o ia de undeva. Pentru „un tip singuratic care trăieşte doar din amintiri”, nimic mai greu. Cu cine să vorbeşti şi cine să te înţeleagă? Cum să-ţi faci o iubită când e scris în codul tău genetic să te trezeşti cu noaptea-n cap ca să mergi la spălător să te pregăteşti pentru adunarea de dimineaţă? Cine te angajează pe tine, un neica-nimeni fără pile, ca să-ţi poţi construi şi tu un prezent oarecum independent de familia ta cariată?
Sunt foarte multe provocările lui Adrian, care-ţi povesteşte cam tot prin ce trece lăsându-ţi impresia că, în fond şi la urma urmei, e un tip oarecum normal, cu care-ţi cam vine să empatizezi şi pentru care ajungi să suferi. Autovictimizarea pe care o afişează nu fără explicaţie – şocul armatei pare să fi săpat adânc în încrederea pe care o are el în sine – este o notă în plus la slăbiciunea care acţionează asupra cititorului: ţii într-un fel cu Adrian şi vrei să-i iasă bine în viaţa personală şi în cea profesională. Deşi e ca un făcut ca viaţa lui să treacă prin tot felul de neajunsuri şi situaţii limită, care fiecare în parte ar putea fi punct de plecare pentru un film: cum rămâne însărcinată prietena lui, care are mai puţin de 18 ani şi decide să avorteze (să ne amintim anul, 1984), ori în ce fel superb e construită relaţia lui cu Tanti Mimi, un fel de contrapondere la familia lui nenorocită.
„Nu mai cred în oameni. Am văzut ce pot face, am simţit pe pielea mea răutatea lor”, povesteşte Adrian la un moment dat gândindu-se la trecutul lui de militar. Însă singuraticul acesta nu este lipsit de momente fericite şi tocmai bucuriile mărunte sunt cele care ajung să-l definească şi să-i finiseze prezentul, să-l facă un om bun în felul lui, un om care, deşi tânăr, a văzut şi trăit multe.
E ceva melancolic în tot discursul acesta narativ şi totul e de un firesc aproape de plauzibil, de autobiografic. Fluenţa textului ţine mai degrabă de confesiune şi aduce a mărturisire de tipul Knausgaard, fără ca Gelu Diaconu să umple paginile cu detalii aparent nesemnificative precum scriitorul nordic. „Viaţa mea în 1984” poate să fie un reper documentar pentru cei care vor să înţeleagă cum era viaţa de familie şi cea din armată înainte de 1989, dar şi o lectură foarte plăcută pentru cei care caută o confesiune bine scrisă despre dragoste, vinovăţie, camaraderie şi căutarea drumului propriu în viaţă.
Gelu Diaconu, „Viaţa mea în 1984”, Editura Litera, anul publicării: 2024, nr. pagini: 256
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)
scrie un comentariu