Așezați în centrul acestui cumul de viață – familie, societate –, descoperim că periferiile nu reprezintă doar margini, retrageri, prelungiri ale centrului/substanței, ci de multe ori se confundă cu acestea atunci când periferia cere inclusiv centrul. Dar până la urmă, în globul ăsta numit Pământ, unde am putea găsi periferia?
Oarecum periferice își dorește poetul Pablo Garcia Casado să își considere subiectele poetice. Destul de ușor, spun eu, având în vedere că centrele pe care le abordează, precum familia, dorințele, depărtările pun limite/granițe clare pentru identificarea marginilor, periferiilor.
„oricât s-ar extinde orașele până se unesc unele
cu altele oricâte dezamăgiri ne-ar provoca sexul moartea
sau greutățile mereu vor exista niște periferii”
Volumul antologic „Periferii”, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, unește poezii din patru volume de poezie ale lui Pablo Garcia Casado: Las afueras (1997), El mapa de America (2001), Dinero (2007) şi Garcia (2015). Poezii scrise în decurs de 18 ani, toate menținând subiectul „viață periferică” în centru. Diferența este făcută de ultimele două volume, scrise în proză (oare proza reprezintă maturitate?) și care ating subiecte de familie, personale, în care se simte nevoia de împărtășire a sentimentelor, durerilor.
Sigur ți s-a întâmplat și ție. Te uiți la broșura cu instrucțiuni și nu înțelegi nimic. Te întrebi de ce nu funcționează, dacă îl poți duce înapoi la supermarket. Dar ce se întâmplă când copilul tău e cel care nu se sincronizează bine. Cel care nu emite bine sunetele sau greșește canalele.
Călătoriile prin propriile sentimente, idei, întâmplări fac ca antologiile de autor să fie cărțile mele preferate. Găsești dincolo de ceea ce poetul vrea să spună la un moment dat într-o poezie urmarea care poate să susțină sau să infirme versurile inițiale, transformarea prin care nu trece doar poetul, ci și poezia. În poezia lui, Casado rămâne fidel mediului existențial, nu părăsește deloc locul de muncă, prietenii, familia, contactul cu ceilalți. Întregul volum te poartă în viața de zi cu zi fără să poți identifica neapărat un spațiu geografic clar. Dacă nu ar specifica zonele geografice (America, Sevilla), aproape poți spune că tot ceea ce se întâmplă este în imediata ta apropiere. Periferia devine de fapt centrul tău geografic și interior. Toate acestea m-au făcut să simt cartea destul de aproape de mediul meu, de ceea ce mă înconjoară.
Un bărbat care merge singur prin cartier. Marți dimineața, la ora la care ceilalți lucrează deja. Care se uită la telefon, verifică dacă funcționează, dacă are baterie suficientă și semnal bun. Care încă mai poate controla situația. E un om care așteaptă vești, care a ieșit din casă pentru că are nevoie să se gândească, să se gândească la ceva.
E lucru mare ce poate face poezia, să permită cu cuvinte puține să se creeze lumi, înțelese sau cu porți deschise spre înțelegere, curiozitate. Lumea creată de Casado nu este una fantastică sau specială, ci una simplă, clară, reală. Probabil asta o face specială. Dar ceea ce mă fascinează pe mine cel mai mult este atunci când pot să-i ascult pe poeții străini citindu-și poeziile. Anul acesta, la festivalul „Poets in Transylvania”, am avut ocazia să îl ascult pe Pablo Garcia Casado, împreună cu traducătorul lui, Marin Mălaicu-Hondrari. Citind volumul Periferii am simțit aceleași glasuri plecând din pagini, făcând vii aceste poezii.
Pe scurt, vorbim despre realitatea din cotidian în poezie, vorbim despre lucruri simple, despre a trăi. Nimic special.
Devoratori
Am început să ne devorăm. Mușcăm din noi ca niște pești înfometați. Nimeni nu mai lucrează pentru nimeni, deja nimeni nu mai lucrează pentru echipă. Nu mai suntem o familie, nu mai avem așteptări. Acum știm doar ce nu vom fi. Și că nu va mai fi loc pentru toți.
Am învățat să fim reci, calculați, să ne ținem sentimentele în frâu. Să ne concentrăm toată afecțiunea pe ceea ce e important: o casă, niște copii, o supă caldă. Să zâmbim, să ne arătăm dinții înainte de-a mușca.
Deja nu ne mai îmbrățișăm. Ceremonii, funeralii, nunți, mâini moi strângând mâini moi. Ne spunem că nu mai suntem cum eram mai demult, și e adevărat. Pentru că suntem singuri, acum chiar suntem singuri. Nu retorica poemelor din adolescență, ci singurătatea adevărată. Singurătatea de a sta lângă patul fiului tău. Lângă mormântul tatălui tău. De a nu mai ști ce număr să formezi. Nici pentru ce.
Pablo Garcia Casado, „Periferii”, Editura Charmides, anul publicării: 2017, nr. pagini: 88, traducere: Marin Mălaicu-Hondrari
Fotografie reprezentativă: Javier Allegue Barros / Unsplash
scrie un comentariu