Majoritatea poemelor adunate de către Angela Marcovici, în Păsările pe cer țipă, sunt radiografii ale unei epuizări teribile, din pricina căreia gesturile, senzațiile sau simțirile par desprinse din vertijul sepulcral al unui „balet în întunericul compact al planetei”.
Țipătul izbucnește pe un fundal traumatic (cu o sonoritate oscilantă între tăcere sau bruiaj) și duce la fisura tot mai pronunțată dintre perspective sau apropieri umane, atunci când linia de contrast dintre sensibilitate și trăire se adâncește într-un joc intempestiv de lumini și umbre: „uităm de rețelele corzilor vocale/ și ale corzilor universului/ ne luăm cafeaua de dimineață/ fără formă apar niște umbre/ pe care încep să le iubesc/ pentru că numai umbrele ajung departe” sau ,,boala se juca pe pielea ei/ cu lumini și umbre/ dirijate de strigătul mamei/ și de țipătul scurt al tatălui”.
Într-o atmosferă crepusculară, ce amintește parcă de Melancolia lui Lars von Trier, granițele dintre blândețe și stridență sunt estompate, iar intimitatea pare destrămată pe un fond al distanțării umane. Peste toate acestea, însă, se suprapune desenul unui declin tehnicizat ale cărui sonorități thanatice par striații întâlnite pe orice formă obiectuală sau mundană: „peste blîndețe vine zgomotul tehnic al orașului/ și tehnica anulează tot, fără milă,/ o încercare care mă întoarce din drum/ și îmi ridic ochii spre luna fină/ a morții mele încete/ un pian, un suflu, șoapte în noapte/ mâini ce nu se mai ating/ nici nu s-au atins vreodată/ păsări ce zboară rapid de pe o/ creangă pe alta, fără să vedem/ altceva decît umbrele lor/ delicate, de muncitori nebuni”.
Secvențe disipate, distorsionate, încearcă să recompună topica unei realități, altădată coerentă și plină de sens. Însă, prin intermediul unei arheologii a iluziei, se încearcă recuperarea unor semnificații sau a unor urme de umanitate, dincolo de orice fapt perceput printr-un fior de luciditate cadaverică, după un ritm senzorial-tenebros: „fii tu prietenul meu nevăzut/ o siluetă, un aranjament mortuar/ fără greșeală, un țipăt scurt/ fulgerul (fizicul) ce distruge, reface/ și adună diamantul bucuriei/ mai zărești cerul/ legi, reci și albe, zăpadă înghețată/ pe drumurile nordice – iluzii-”. Pe când suferința, în mod paradoxal, poate înnobila decepția, pe măsura desfășurării oximoronice a unor trăiri: „îmi scot dorința de a te mai zări/ în capcanele postumane/ cunosc suferința frumoasă ca o floare/ cunosc suferința pe care nu o cunosc.”
Virtualul rămâne o formă asumată de eutanasiere: „internetul este un fel de eutanasiere/ pe care o observi, nu o practici./ aș vrea chiar să o practic” într-o realitate în care predomină un imaginar paradoxal, întunecat, al unei tandreți contondente și incisive, deopotrivă, unde apropierea poate deveni o expresie a destrămării, o formă de candoare dezumanizantă: „ai fost un handicapat ce și-a dorit o handicapată/ ne-am potrivit ca niște cuțite/ și ne-am tăiat gîtul – acest animal -/ candoarea ne-a tăiat ochii/ căprui, pielea albă și gleznele underground/ argint înnegrit – africa româniei ”
Ființele, desprinse din propriile contururi, capătă un relief sepulcral, atât la nivel epidermic, cât și carnal; fapt ce duce la acele reprezentări bruiate ale unei realități decăzute într-o desuetudine cu accentele unui histrionism thanatic: „bagă-ți întunericul în ochi/ niște picături de ploaie/ tu să nu mai vezi nimic/ tu să vezi nimicul/ cum vine încet ca o pasăre/ și îți împunge ochiul/ cum își picură otrava nevăzută/ să fie o pasăre insistentă/ un profet cu penisul perfect/ îmi curge din ochi întuneric/ are și ochiul tehnica lui/ o absență/ ce se întoarce/ o oboseală a frunzelor/ ce cad de pe ramuri toamna/ venele lor negre și verde închis/ sînt scumpe/ mărfuri așezate pe pământ/ de negustori necunoscuți”.
Pierderea unei orientări printre obiecte sau afecte face și mai acut sentimentul dezrădăcinării, pe un fond traumatic al unei străinătăți în care parcă toate stau sub zodia unei negări permanente și ireversibile: „firav este locul pe care-l ocup/ într-o casă care nu este a mea/ nici cuvântul forint nu-mi place/ în locurile mele natale stau fișiere metalice, occidentale/ irenologie caut pe aici, nicăieri nu găsesc decât irod/ și însingurare și înnourare/ vine seara și ne pierdem pe drum/ fiecare cu flori de maci retezate în gură”.
Un volum dens care urmărește, la tot pasul, o umanitate surprinsă într-o perioadă a unui declin vegetal, social și ontologic, pe fundalul sonor al traumei individuale.
Angela Marcovici, Păsările pe cer țipă, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 50
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Martin Katler pe Unsplash
scrie un comentariu