Artist plastic și scriitor, după debutul din 2019 cu romanul Fracturi, Mihail Victus revine cu o nouă carte, publicată recent la Editura Litera: Toate păcatele noastre. Radiografierea relațiilor dintre părinți și copii, dintre frați, dintre cetățenii unei societăți încă disfuncționale se regăsește de-a lungul acestui volum care dezvăluie treptat un subiect tratat adesea injust și insuficient în presă: hărțuirea sexuală.
Horia, profesorul de istorie, suplinitorul profesorului de sport, e acuzat de hărțuirea unei eleve. Îl descoperim prin ceea ce propria soră crede că este încă fratele ei, printr-o imagine îndulcită a portretului fratelui din adolescență de care s-a distanțat însă odată cu trecerea anilor. O traumă din adolescență, provocată de unchiul lor, alături de faptul că părinții nu îi cred și îi pedepsesc tot pe ei, destramă nu doar posibilitatea de a comunica firesc la vârsta maturității, ci și relația oricum nesănătoasă cu părinții.
Nu este vorba aici de o diferență de mentalitate, ci de părinți care nu ies dintr-un tipar toxic al celui care crede că are dreptate în orice privință: tatăl, habotnic, aspru, cu dorința de a-și vedea copiii respectând și aplicând cu strictețe dogmele religioase. Mama, incapabilă de a-i apăra, o prezență ștearsă care ia apărarea doar soțului. Desprinderea de cei care ar trebui să îi ocrotească se face astfel definitiv, iar sora preia față de frate rolul unei mame pe care niciunul dintre ei nu a avut-o cu adevărat. Instinctul matern este sfâșiat însă între rolul de soră, de femeie, de prietenă. Niciunul nu poate fi îndeplinit cu succes, nu în mod firesc, nu funcționând cu o bază construită pe traumă: „În timp ce țineam volanul cu ambele mâini m-am închipuit strângându-l în brațe și spunându-i cât de mult îmi lipsise în toți anii ăia așezați între noi ca niște cărămizi, un morman de cărămizi din ce în ce mai greu de escaladat”. Așa arată distanța între cei care, de la un punct încolo, nu au mai știut ce să își spună, cum să revină la complicitatea frățească și care le fusese un adăpost ideal până atunci.
Din lipsa de comunicare se nasc și alte traume: ale necunoașterii propriului corp și sexualități, ale internalizării unor spaime care le afectează viața de adult. A fi în acord cu propria sexualitate, a-ți explora corpul la vârsta adolescenței sunt, în familia lui Horia, păcate capitale („înseamnă să aduci jertfă Necuratului cu sămânța ta, asta se pedepsește cu orbire și căderea măselelor și poți să dai în dambla”), iar limbajul folosit de tată este unul care are obiectivul de a înspăimânta, nicidecum de a informa.
Vârsta inocenței e pierdută, vârsta adultă e supusă suspiciunilor și acuzațiilor. Societatea acuză, iar rolul de salvator e asumat imediat de aceeași soră: „… pentru Horia puteam să fiu o lumină în beznă, o pâlpâire cât de mică, pe care deocamdată trebuia doar s-o perceapă, să-i atragă atenția îndeajuns încât să se apropie de ea, de mine”. Pe de o parte, încearcă să-l salveze de el însuși în vreme ce, paradoxal, crede că fratele ei e același cu varianta sa din adolescență.
Răbufnirile lui Horia din adolescență, în fața autorității și a nedreptății, sunt firești până la un punct, dar modelează un adult diferit, duc la excese care ar fi meritat poate să fie adâncite mai mult, iar misterul din jurul acuzației de hărțuire sexuală ar fi trebuit poate să nu se risipească atâta vreme cât, în cele din urmă, aceeași soră îl va suspecta de un fapt similar. Fără îndoială, totul poate fi distorsionat din punctul de vedere al cuiva care nu îl vede pe adultul din fața sa în mod obiectiv și care încearcă să-l salveze de propria viață în vreme ce și-ar dori să păstreze iluzia fratelui intangibil, puternic, ideal și idealizat. Realitatea maturității arată însă cu totul altfel: „Înaintăm în viață și propriile vieți devin mici planete, continuăm să orbităm unii în jurul altora, fiecare planetă cu alt ecosistem și nici atunci nu suntem în perfectă siguranță, poate apărea o fisură în orice moment”.
Aici ar fi meritat personajul Horia un punct de sprijin care să îl ducă fie în abis, fie în direcția unei nevinovății absolute (inclusiv în ochii surorii sale). Se prea poate însă ca această radiografie să lase să planeze intenționat vălul de ceață asupra unor fapte care nu vor fi elucidate cu adevărat, căci viața celui pe care nu-l cunoaștem pe deplin va continua să rămână una ascunsă, cu secrete pe care nimeni nu le va afla. Horia cel din adolescență e un altul față de Horia boxerul, acesta din urmă fiind diferit față de cel din armată și, mai apoi, față de cel care devine profesor de istorie. Toate aceste chipuri compun, fără îndoială, un singur om, însă tocmai aceste fragmente lasă loc unor alte posibilități, unor alte chipuri invizibile și necunoscute.
Iar cheia romanului poate să ne trimită spre un drum pe care să ne întrebăm în ce măsură putem spune că am cunoscut pe cineva cu adevărat, că nimic nu ne-ar surprinde, și cât ar fi, de fapt, ceea ce ne convingem singuri că știm.
Chiar dacă ar fi meritat să fie adâncite și explorate unele direcții care rămân doar pe fundal (însăși relația cu sora la vârsta adultă, acțiunile lui Horia din perspectiva lui, o tensiune mai mare în jurul acuzațiilor oficiale), romanul lui Mihail Victus, Toate păcatele noastre, nu eșuează nicidecum în a portretiza un segment autentic al relațiilor imperfecte din mijlocul unei societăți care, întocmai ca și indivizii care o compun, mai are multe răni de vindecat. Un volum demn, cu o scriitură curajoasă, cu atenția cuvenită față de o carte care va aduce multe răspunsuri celor care încă mai privesc spre trecut cu regret și își doresc ca prezentul să le ofere posibilitatea reală a schimbării.
Mihail Victus, „Toate păcatele noastre”, Editura Litera, anul publicării: 2021, nr. pagini: 256
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu