Ce curs ar lua viața noastră dacă am afla că mai avem doar doi ani de trăit? Doi ani în care mintea ne-ar trăda, puțin cât puțin, golindu-se treptat de substanță, astfel că am putea ajunge să nu mai fim stăpâni pe propriile simțuri, procese, funcțiuni, amintiri sau fapte? Și ce alegere am face dacă această perspectivă ni s-ar deschide nu la 70 sau 80 de ani, când ar părea o realitate (oarecum) previzibilă, ci la puțin peste 20? Cu greu îmi pot imagina o reacție diferită de atitudinea pietrificată de groaza unui asemenea final sau, dimpotrivă, de zbaterea disperată în căutarea unui medicament ori a unei vindecări miraculoase.
Émile, personajul principal al romanului „Tot albastrul cerului”, este un tânăr diagnosticat, la numai 26 de ani, cu un Alzheimer precoce, astfel că este pus în fața acestui tip de alegere: ce curs să dea vieții sale în cei doi ani de viață rămași? Să fie subiect al unui experiment terapeutic cu șanse minime de reușită, deplângându-și soarta, alături de familie și prieteni, sau să lase boala să evolueze fără a se mai agăța cu disperare de viață, speranțe sau utopii? Și dacă renunță la a face ceva în privința bolii, ar trebui să renunțe la a mai face ceva cu însăși viața lui?
Prin povestea pe care i-o construiește lui Émile, Mélissa Da Costa ne așterne înaintea ochilor o călătorie empatică și emoționantă despre felul în care viața poate fi (re)găsită atunci când (aparent) nu mai există nicio speranță, când destinul pare că și-a întors împietrit chipul, făgăduindu-i existenței doar durere.
În romanul ei, Da Costa transmite același mesaj pe care l-am regăsit, în format autobiografic, la dr. Edith Eva Eger în magistralul său memoir, „Alegerea”: durerea e inerentă vieții, însă felul în care ne raportăm la ea e o alegere. Iar alegerea ne aparține, căci în orice situație există posibilitatea de a opta. Iar opțiunea morții este, în esență, tot o alegere. Deși, la prima vedere, Émile alege moartea, paradoxal va ajunge să descopere infinit mai multă viață nu doar față de cea pe care ar fi trăit-o în calitate de cobai nefericit, ci și față de viața relativ bună pe care a avut-o până să descopere boala, pe vremea când credea că e un om normal, cu o existență satisfăcătoare. Iar catalizatorul acestui experiment numit „descoperirea vieții” este întâlnirea, deloc întâmplătoare, cu Joanne, un alt om-umbră, aflat, într-un fel diferit, la sfârșitul unui drum.
Ce va descoperi Émile cunoscând-o pe Joanne este că poți fi mort, deşi respiri încă, ori mergi, ori mănânci sau că poți fi incredibil de viu având conștiința iminentului sfârșit și că niciodată tonurile vieții nu au fost în alb sau negru, ci mereu în infinite nuanțe. Și că nuanța pe care, uneori, o poate lua viața este cea a infinitului albastru al cerului. Felul în care Mélissa Da Costa topește veșnicia morții în simbolistica nemărginirii văzduhului este, pur și simplu, inspirațional. La fel cum, tot atât de sensibil mi se pare omagiul discret adus frumuseților nebănuite ale unei Franțe mai puțin turistice, cu sătuce uitate de lume, dar adăpostind adevărate comori peisagistice!
Aș mai remarca măiestria cu care Da Costa redă glissandourile memoriei lui Émile care, afectată de această boală atipică pentru vârstele tinere, va deveni captiva cursei haotice de tip „du-te – vino” între trecutul familiar și prezentul pe care nu-l mai recunoaște. Și, în ciuda unui final pe care mi-l închipuiam extrem de sumbru, Da Costa pune un punct foarte frumos acestei povești care vă va (re)da nu doar bucuria lecturii, ci și speranța că lucrurile bune se pot întâmpla oricând în viață.
Mélissa Da Costa, „Tot albastrul cerului”, Editura Trei, anul publicării: 2023, traducere: Liliana Urian, nr. pagini: 672
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu