polirom.ro

Milan Kundera nu umblă cu jumătăți de măsură: ori te seduce pe deplin, ori te lasă complet indiferent. Cu „Viața e în altă parte” Kundera pare că își provoacă cititorii la o incursiune (doar) în lumea poeziei. Dar provocarea nu se limitează la poezie. Iar jocul lui Kundera nu glisează doar cu meandrele devenirii poetice, ci cu însăși viața, al cărei sens îl poți, de multe ori, rata.

Povestea lui Jaromil, „Poetul”, ne poartă printr-o continuă pendulare între real și oniric, existență și non-existență, autonomie și dependență, infantilitate și maturizare, care-l face să omită însăși clipa prezentă, viața concretă, hic et nunc, dând impresia că viața e mereu în altă parte. În acea parte în care el nu poate ajunge din cauza unei anume inadecvări. 

Însăși mama Poetului este într-o căutare identitară permanentă, luptându-se să-și lămurească sentimentele față de tatăl Poetului (iniţial), și apoi față de propriul fiu. Maternitatea îi bulversează întreaga substanță și îi provoacă sentimente pe cât de puternice, pe atât de diferite: de la senzația că Jaromil „i-a luat totul”, până la adorația fără margini față de fiul ei.

„Iar el se afla aici, printre adulți, cu chipul acoperit de masca mamei sale, iar mama sa îl strângea în brațe, lipindu-l de trupul ei, spre a-l îndepărta de această lume căreia voia el să-i aparțină și care îi arăta multă bunăvoință, dar, oricum, o bunăvoință ce se manifestă de obicei față de cineva care încă nu și-a găsit locul în mijlocul ei…”

Jaromil, copilul, pare lipsit de privilegiul prieteniei cu cei de-o vârstă cu el, căci „dragostea maternă întipărește pe fruntea băieților un semn ce respinge simpatia colegilor”. Se vădesc mugurii unei inadecvări ce va avea să crească odată cu preocupările tânărului: convinsă fiind de talentele de desenator ale fiului ei, mama i le cultivă cu ajutorul unui pictor care, deși încurajator la început, sfârșește prin a bagateliza aparentul talent al pupilului.

Latura presupus artistică a lui Jaromil se metamorfozează într-o nouă vocație, seducătoare prin posibilitatea de a-i oferi o „altă viață”:  poezia. Apare deja mirajul unei alte existențe ce poate corecta imperfecțiunile vieții reale. Protectoarea mamă îmbrățișează cu entuziasm ideea genialității fiului ei, manifestată în calitatea sa de poet.

Dar, singură, adorația maternă nu poate compune o viață: Jaromil își dorește recunoașterea talentului prin publicarea poeziilor sale. Și își mai dorește ceva: iubirea erotică, singura care îi poate statua rolul de matur, care l-ar putea face să se simtă ca un adevărat bărbat și nu veșnicul copil al mamei. Dar gratificațiile se strecoară pe lângă el: publicarea versurilor întârzie, iar fata pe care o place, nu-l remarcă. Frustrarea naște monștri, pe care doar poezia îi poate cuprinde:

„Revenit acasă, se așază la masa de lucru și scrie ca un turbat, repede și plin de ură: Privirile din ochii tăi curg ca urina. Trag cu pușca în vrăbiile speriate ale gândurilor tale stupide. Între picioarele tale e o băltoacă din care saltă regimente de broscoi…

Și scrie, și scrie mereu așa, apoi, satisfăcut, citește și recitește de mai multe ori la rând textul a cărui fantezie i se pare de o măreție de-a dreptul demonică.

Sunt poet, sunt un mare poet, își spune în sinea lui, după care transcrie aceste gânduri în jurnalul său intim. Sunt un mare poet, am o imaginație diabolică, sunt ce alții nu sunt…

Iubirea pare o fata morgana, al cărei miraj îl seduce, dar a cărei imaterialitate îl înnebunește. Trupul feminin devine un teritoriu inexorabil, cu frontiere de necucerit. Gândurile gravitează obsesiv în jurul sentimentelor de dragoste și a poeziei lor proprii. A cuceri dragostea pare mai important chiar decât a o trăi.

Și iată că hazardul, printr-o inexorabilă eroare, îi servește prilejul cunoașterii erotice: fata urâțică și anostă, prietena celei dorite de Jaromil, i se oferă simplu și nepretențios, făcându-l să devină bărbat în toată puterea cuvântului.

Și tot hazardul, ajutat puțin și de contextul istoric al instaurării regimului comunist în Cehoslovacia, îi oferă mult așteptata recunoaștere a talentului său poetic. Atras de ideologia marxistă și convins fiind că „viitorul va fi roșu, ori nu va fi deloc”, Jaromil devine socialist militant, prizonier al unui sistem care proclamă o chestionabilă etică a artei. Ca și viața, arta trebuie să fie nouă, modernă, revoluționară și emancipată. Valorile poetice burghez-decadente nu sunt la înălțimea rigorilor noii epoci. Jaromil se cufundă în demagogia patriotardă, înscriindu-se în pleiada creatorilor de platitudini cu pretenții literare.

Dar adevărata scufundare a lui Jaromil este cea provocată de abjecția delațiunii. Femeia care l-a făcut bărbat este denunțată și trimisă la închisoare în numele unei etici găunoase și a unei culpe inexistente. Și, paradoxal, exact acesta este momentul în care Jaromil crede ca a ajuns să își trăiască, cu adevărat, viața. 

Alegând drept titlu al acestui roman lozinca studenților insurgenți ai Sorbonei din 1968, Kundera își invită cititorii să-i fie parteneri într-o narațiune ce redă excelent atmosfera de permanentă oscilare a  unei conștiințe autiste, lipsite de substanță proprie, care se hrănește cu idealuri de împrumut. Iar când idealurile sunt mai importante ca viața însăși, aceasta pare că îți scăpă printre degete.

Milan Kundera, „Viața e în altă parte”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 376, traducere: Jean Grosu


Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here