Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Cantemir. Inorogul în lavirinthul neştiinţii de Ligia Ruscu, publicat de curând în colecția Biografii romanțate.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), om de stat şi prolific om de litere, a fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711) şi una din cele mai strălucite figuri ale iluminismului european. Victoria austriacă asupra turcilor în bătălia de la Zenta (1697) l-a încredinţat că Imperiul Otoman se afla în pragul declinului; ca atare, în războiul ruso-turc din 1710-1711 a trecut de partea lui Petru cel Mare. În urma victoriei otomane în bătălia de la Stănileşti (1711) s-a refugiat în Rusia, unde şi-a petrecut tot restul vieţii, ca apropiat şi mai apoi senator al ţarului. În exil şi-a scris cea mai mare parte a operei: monumentala Istorie a Imperiului Otoman, care a rămas până la mijlocul secolului al XIX-lea opera de referinţă pe acest subiect în istoriografia europeană, Descrierea Moldovei, scrisă la cererea Academiei de Ştiinţe de la Berlin, al cărei membru era, sau Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Vasta sa operă acoperă domenii variate: a fost istoric şi filosof, etnograf şi lingvist, compozitor şi muzicolog, dar şi autorul celui dintâi roman din literatura română, Istoria ieroglifică. Vorbea şi scria în unsprezece limbi şi a fost unul din primii orientalişti europeni. Cu deosebire însemnat este tratatul său de teorie a muzicii otomane, care cuprinde şi piese muzicale tradiţionale şi contemporane lui, pentru transcrierea cărora a elaborat un sistem propriu de notare muzicală derivat din alfabetul arab, primul de acest fel din cultura otomană.
„Furase o dată o privire de pe fereastră, la o vreme când îl ştia pe prinţ în altă parte, dar teancul gros de foi era acoperit cu o scriere necunoscută lui; nici măcar greceşte nu era, slove pe care Schlick le putea recunoaşte, chiar dacă nu le putea citi. Nu era el omul care să-şi piardă vremea cu catastife şi scrieri necunoscute, aşa că n-ar fi ştiut să spună ce îl împinsese să se caţăre pe pervaz şi să răsfoiască prin teancul de foi. În marginea lor, din loc în loc erau zugrăvite cu trăsături gingaşe şi limpezi înfăţişări de vietăţi: o vidră ridicată în două labe, un corb cu aripile larg deschise, un pardos fioros, un elefant cu trompa ridicată, o mulţime de peşti. Aşadar, prinţul era un cărturar, care se îndeletnicea cu vietăţile de pe pământ, din aer şi din apă, îşi zise Schlick, dându-se jos de pe pervaz şi pierzându-şi orice curiozitate faţă de îndeletnicirile prinţului.”
Ligia Ruscu (n. 1967) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi a obţinut titlul de doctor în istorie în 2001. În prezent predă istorie antică la aceeaşi universitate. A publicat trei cărţi şi numeroase articole pe teme de istorie antică. La Editura Polirom i-au apărut romanele O dimineaţă la vânătoare (2014) şi O căutare (2017).
Fragment
Grădina, mare şi cam neîngrijită, urca uşor, apoi se îndrepta la loc, şi în partea cea mai înaltă se ridica un chioşc mare din lemn, cu geamuri de sticlă şi perdele trase peste ele. Era clădit simplu, fără înflorituri, şi jumătate era acoperit cu viţă de vie. Moşneagul zise iar ceva şi îi arătă cu mîna spre intrarea în chioşc. Schlick se încruntă la el, îşi trînti pălăria la loc pe cap şi păşi înainte, cînd uşa se deschise.
Dinăuntru ieşi o femeie tînără. Purta o rochie galbenă din ceva pînză subţire, simplă şi dreaptă, şi un văl tot galben îi acoperea capul. Era înăltuţă şi zveltă, avea părul negru şi mîini subţiri şi un chip cum mai văzuse Schlick în icoanele greceşti. Şi, tot ca în acelea, ţinea în braţe un copilaş de cîteva luni.
Schlick îşi smulse iar pălăria de pe cap şi făcu o plecăciune cum ştia mai frumos, măturînd iarba cu penele. Femeia rosti ceva în greceşte cu glas blînd şi catifelat, cuvinte de bun venit îi păru lui Schlick, care mai făcu o plecăciune, tot fără izbutească să zică ceva. Cînd se îndreptă la loc, din chioşc apăruse o copiliţă de vreo trei ani care se apucă de fusta maică-sii, şi în spatele ei una puţin mai mare. Amîndouă semănau leit cu femeia şi amîndouă îl priveau cu ochi mari. Schlick holbă ochii, scoase limba şi făcu o strîmbătură îngrozitoare. Fetiţa mai mare dispăru pe dată, cea mai mică se trase mai după maică-sa şi începu să chicotească.
– Văd că vom avea un drum interesant pînă la ambasadă, rosti, de data asta într-o franceză desăvîrşită, un alt glas din umbra chioşcului, şi un bărbat veni să se alăture soţiei sale.
Schlick se plecă din nou, mai puţin adînc de data asta, şi îşi spuse numele. Prinţul era un bărbat cam de vîrsta lui, în jur de treizeci de ani, nu mult mai înalt decît soţia sa şi zvelt, îmbrăcat în veşminte de tîrgovăţ grec şi cu o mustăcioară mică. Mîna lui Schlick urcă fără voie la propria mustaţă stufoasă.
– V-aş pofti înăuntru, zise prinţul în aceeaşi franceză aleasă, dar mă tem că palatul nu e pregătit astăzi să primească oaspeţi.
Fetiţa mai mică se desprinse de maică-sa, apucă mîna lui taică-său şi piui ceva într-o limbă care lui Schlick îi era deplin necunoscută.
– Vrea să ştie cînd plecăm, zise prinţul cu un zîmbet, învîrtindu-i o buclă de păr pe degete. Nu că am avea a ne plînge de ospeţia lui Baltacı Mehmed paşa, dimpotrivă, s-a arătat nespus de generos, dar … asta am vrea să ştim cu toţii.
Schlick îşi aminti să rostească vorbele de bun venit şi făgăduielile de sprijin aşteptate de la el în numele ambasadorului, apoi începu să pună întrebări anume despre cîţi oameni şi cît calabalîc va avea de mutat dintr-un loc în altul.
– Suntem noi cinci, zise prinţul, doamna mea Casandra …
Casandra, repetă Schlick în minte. Doamna, înţelegînd, plecă uşor capul, săltă cu amîndouă mîinile pruncul care dădea din picioare şi zise cu acelaşi glas blînd: Matei!
– Domniţa Smaragda, urmă prinţul, şi fetiţa mică se ascunse iar după maică-sa, de unde după o clipă scoase capul şi îi zîmbi lui Schlick cu toţi dinţii, dintre care lipseau doi.
– … şi domniţa Maria, urmă prinţul, unde-i Maria?
Maria ieşi încet de după uşă.
– Iată un domn care are curtenia să ne ajute, şi trebuie să-i mulţumim, urmă el.
Maria ridică fruntea spre tatăl ei, citi pesemne pe faţa lui ceva rămas nevăzut pentru Schlick, se întoarse spre el cu un zîmbet care îi lumină tot chipul şi o făcu să semene şi mai tare cu maică-sa, îşi apucă fusta cu vîrful degetelor şi spre surprinderea lui îi făcu o reverenţă fără greşeală după tipicul apusean. Se grăbi să răspundă şi el cu o plecăciune adîncă. Îi părea că n-o să i se mai îndrepte spinarea curînd.
scrie un comentariu