Scriitorul Niccolò Ammaniti continuă să pună în centrul romanelor sale subiecte și perspective originale, decupând din peisajul social contemporan al Italiei fragmente de viață care, într-un fel neașteptat, ne oferă prilejul de a privi înspre deciziile pe care le luăm de-a lungul poveștii pe care o scriem pentru noi înșine.
Viața intimă este cel mai nou roman al său, tradus de Gabriela Lungu și publicat anul acesta la Editura Humanitas Fiction. Această dramă psihologică în care își face totuși loc ironia cunoscutului scriitor o are în centrul său pe Maria Cristina Palma, o femeie votată ca fiind cea mai frumoasă din lume. Care sunt însă temerile ascunse în spatele unui chip aparent perfect? Ce povești din trecut revin cu brutalitate în prezent, zdruncinând viața femeii căsătorite cu prim-ministrul Italiei? Și cum se poate răzbate spre o nouă viață atunci când un pas făcut în față ajunge să semene cu o prăbușire în gol?
Viața Mariei Cristina Palma pare desprinsă din revistele glossy, numai că, în afară de timpul pe care îl petrece cu fiica ei, ceea ce rămâne e o construcție pentru ceilalți, o imagine construită în conformitate cu ideea a ceea ce ar trebui să reprezinte soția unui om politic important. Frumusețea care contează aici nu e cea a chipului, căci aceasta, dimpotrivă, funcționează ca un bumerang cu efecte nocive pentru cea poreclită „Maria Tristina”, ci e cea a adevărului care se naște atunci când se ia decizia de a trăi pentru sine și nu pentru a nu spulbera imaginea croită de ceilalți sau un simplu, dar apăsător construct social:
„Ca prin miracol, defectele noastre se amestecă între ele și se anulează, producând o efemeră stare de grație și de armonie. Frumusețea ne invadează ca un fluid, ne îmbracă pielea, o parfumează, se strecoară la rădăcina părului nostru strălucitor și sănătos. Chiar și cei mai distrați, chiar și cei care ne ponegresc își dau seama de ceea ce se petrece și ne privesc cu ochii iubirii. Toate celulele care ne compun, treizeci de mii de miliarde, un univers întreg, pentru un timp infinitezimal onorează perfecțiunea creațiunii, povestind mirabila evoluție care de la aminoacizi ne-a dus, cum spune marele Shakespeare, la acea capodoperă care era omul, un înger în momentul în care realizează ceva.”
Astfel, imaginea perfectă conturează un trecut în care iese la iveală un abuz, dar și un moment rătăcitor din tinerețe, un fel de a fi pe care protagonista îl lasă în urmă, îl îngroapă în adâncurile memoriei, renunțând să mai recunoască față de ea că a fost cândva un om cu totul altfel.
În prezentul său, ambalat cu grijă ca în marile magazine de lux, replicile care ajung la Maria Cristina nu fac decât să întărească, din nou și din nou, prejudecățile pe care ceilalți le au despre un chip frumos:
„Cei sensibili însă nu se apropie de tine, de parcă s-ar simți... cu defecte, prea mici. Timiditatea și inteligența se împacă bine deseori. De aceea, femeile frumoase, speciale, ca tine, sunt cele mai triste din lume și de obicei fac pereche cu cretini. Dar nu e cazul soțului tău...”
Cu ironie și cu o sensibilitate aparte, cu abilitatea de a scrie despre straturile pe care încercăm din răsputeri să le ascundem, Niccolò Ammaniti demonstrează că suntem datori nu doar să privim dincolo de aparențe, ci să răspundem, înainte de a privi către ceilalți, la întrebările care ne privesc doar pe noi.
Și este cât se poate de exersat și impecabil acest exercițiu pe care îl face de-a lungul unui roman în care protagonista se dovedește a fi un personaj complex, diferit de cel pe care am fi tentați să-l etichetăm de la bun început. Astfel, jocul e dublu, iar reușita, pe măsură. Extragem lecția de-a lungul lecturii în aceeași măsură în care personajul principal reușește să ajungă din nou la sinele său autentic. Pentru că, în rest, ceea ce vrem să ascundem fără a vindeca, măcar parțial, nu va face decât să ne împingă și mai mult spre dorința de a ne abandona propria identitate:
„Organismul nostru nu tolerează intruziuni. Când un spin, o schijă, mandibula unei căpușe pătrund în epidermă, sistemul nostru imunitar le recunoaște drept străine și le atacă pentru a le elimina, iar dacă nu reușește creează în jur o barieră fibroasă, un chist, ca să le izoleze și să ne protejeze. Și ghearele profesorului M. au fost cu timpul încapsulate și făcute inofensive, închise într-o experiență de tinerețe oribilă, la care Maria Cristina se gândește rar, întrebându-se cum de nu i-a spus nimănui, nu l-a denunțat sau pur și simplu de ce nu a încetat să mai meargă la el. Ce a fost? Un viol? Un abuz? O acțiune consensuală?
Nu și-a dat un răspuns.”
Fără să exploreze în plus temele pe care și le propune (cea a abuzului, a singurătății, a iubirii), Niccolò Ammaniti cartografiază felul adeseori insensibil în care ne raportăm la ceilalți în același timp în care ne devenim cei mai înverșunați critici.
Fără să cadă în latura pedagogiei, atent la acel echilibru amintit anterior, autorul romanului Viața intimă ne face atenți la capcanele propriei vieți, dar și la căile pe care le avem la îndemână pentru a ne salva.
Niccolò Ammaniti, „Viața intimă”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2024, nr. pagini: 344, traducere şi note: Gabriela Lungu
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Ray Hennessy / Unsplash
scrie un comentariu