Care sunt anxietățile mele atunci când scriu despre poezie? Că voi fi prea in your face pentru cunoscători, că voi ilizibil pentru cei care au un anumit interes față de poezia contemporană, dar care se tem să se exprime prea vocal în legătură cu ea. O altă frică este aceea de a scrie despre autori și autoare din străinătate. Dovadă, la un recensământ recent al textelor mele de pe Kooperativa Poetică, am găsit doar un text (din aproape 30), în care atacam frontal un poet din altă țară. Scriam în 2020 despre Antologia „Ilustrată din Chinatown” de Richard Brautigan, în tălmăcirea lui Andrei Mocuța. Această reținere, de a descoase poezia străinilor contemporani sau din alte epoci, e un capitol pe care merită să-l explorez în viitoarele mele introspecții.
Un prim răspuns pe care-l am deja și pe care l-aș putea aplica și în cazul lui Marko Pogačar, autorul volumului „Ucenicul soarelui” (Blecher, 2023), se referă la interesul extrem de scăzut pentru traducerile poetice din alte limbi. Dacă suntem onești până la capăt (iar primul exemplu voi fi chiar eu), uneori citim apropierea, vecinătatea și locul ceva mai călduț în detrimentul proceselor laborioase. Pentru că lectura poate fi și recreativă, nu doar stimulativă. Iar unii dintre cei cu joburi full-time (9-18 sau în ture) aleg o carte care să pună pauză cogniției, asta dacă nu merg mai degrabă pe cartea câștigătoare a unui serial cu episoade de 22 de minute. Imagine mediată de ecran versus imagine poetică. Din păcate se cam știe învingătorul.
Iar când în context intervine și sindromul impostorului dublat de un episod la o școală din Ocna Sibiului, ecuația scrisului despre poezia altora se complică. Undeva în 2013, la o clasă de a V-a, am spus copiilor cu profesoara lor de față (încă mi-e prietenă) că în textele lirice pot exista și personaje. Pe jumătate mă simt vinovat, iar cealaltă jumătate speră ca măcar unul dintre elevi să citească 11 ani mai târziu o carte de poezie. Poate chiar pe aceasta, despre care tot întârzii să încep a vorbi.
Ucenicul soarelui – Marko Pogačar
E 24 Ianuarie 2024, zi liberă și-mi predau textul pentru Kooperativă cu o săptămână mai devreme. Ce-aș putea să spun despre versurile
„De parcă lumea ar fi un binoclu de damă/ sprijinit de ochiul sever al brutăresei, întors invers” (FERICIREA ÎN ORAȘ MARE, p. 10)?
Că m-au lovit în moalele capului? Că aduc imagini fabuloase pe care doar neuroplasticitatea le mai poate pune în valoare? Niciuna din astea. Voi veni cu un spoiler. Am luat această bucată din Ucenicul soarelui și am adăugat-o ca unul dintre motto-urile viitoarei mele cărți. Pur și simplu, dacă ai scrolla prin poezia de azi, la aceste versuri mi-ar plăcea să te oprești. Sub imperiul emoțiilor spun că sunt o bucată excelentă pentru un epitaf. Mă voi răzgândi mai târziu? Există și această posibilitate. Epitaful meu sau al cuiva drag.
Și mai e ceva. Mă fascinează, la fiecare reluare a unui poem la întâmplare din Marko Pogačar, laitmotivul portocalelor. Am crezut că-mi voi satisface această curiozitate apelând la Google, în modul incognito. Croatia + Oranges, apoi întreabă-l pe Google. Ghinion, cum ar zice încă președintele. Primul răspuns mă trimite să-mi setez pas cu pas (glumă intenționată) roamingul pentru momentul în care mă voi afla pe teritoriul Croației. Totuși, la a doua încercare, ajung pe un site care-mi spune regiunile din Croația unde se cultivă citrice. Și totuși care-i faza cu portocalele?
„portocalele în armonia lor, incredibil de departe de toate/ înțeapă asemenea pionezelor. Nimic pe lume nu e de la dumnezeu/ afară de portocale” (MISTIFICAREA NESĂNĂTOASĂ A UNEI SCENE COTIDIENE. TOTAL PE LÂNGĂ LINIILE DE ALTFEL SOLIDE ALE POEZIEI, p. 29)
Altă lentilă pentru social. Versuri pentru tatuaje
Acum, trecând la departamentele serioase ale poeziei (nu că portocalele nu ar fi serioase), pot spune că sunt două lucruri primordiale în placheta de versuri a lui Pogačar care vor rămâne cu mine foarte mult timp. Primul dintre ele, modalitatea stranie de raportare la social. Iată o mostră cu adevărat spumoasă.
„Învață limbile pe care nu le știu, vorbește-mi/ lucrurile pe care nu vreau să le aud./ fii legătura cu lumea adevărurilor plicticoase, de exemplu/ a faptului că duminica e duminică, Croația Croația/ pensia ceea ce ne ține în viață” (MINCIUNA ALBĂ, p. 58)
A doua, și poate cea eclatantă, se referă la felul în care gestionează poetul croat spațiile mici. Ai putea lua un calcul să-ți tatuezi versurile următoare, dragă urmăritorule.
„Toată viața mă întind în tine/ precum noaptea tânără peste un oraș/ în flăcări.” (TEROARE, p. 47)
Și pentru că n-am aflat sau încă nu sunt 100% sigur care-i faza cu portocalele, voi cita un fragment din interviul pe care i l-a luat, la Bistrița, Carmen Florea lui Marko Pogačar. Și avem aici o definiție a poeziei, una dintre acelea care stau mult cu tine în noapte.
„Cred că poezia este o țesătură de o mare densitate. Ea trebuie să funcționeze ca un fel de ottomotor, urmând un ritm propriu tot timpul, doar cu pauze de alimentare și pentru a se odihni în momente scurte de liniște. Având în minte această dinamică, eu încerc să dau tot ce pot. Uneori funcționează, alteori, bineînțeles, nu. Dar nu vreau ca acest motor să se oprească.”
Marko Pogačar, Ucenicul soarelui, Casa de Editură Max Blecher 2023, traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić, 74 pagini
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: pixabay.com
scrie un comentariu