După ce a debutat cu răsunet („Cazemata”, Polirom, 2016) şi a publicat din scurt patru romane care au ţâşnit dintr-un preaplin narativ amânat mulţi ani, Tudor Ganea şi-a lăsat cititorii să aştepte până la o nouă carte. Nu mult, dar tempoul apariţiilor pare să se fi domolit puţin, după cum şi registrul scriiturii a căpătat o nouă faţetă odată cu „Vreau să aud numai de bine” (Polirom, 2024).
Noul roman al lui Tudor Ganea este cel mai realist şi mai personal, fantasticul sau realismul magic lipsind aproape cu desăvârşire. În acelaşi timp scriitura la persoana întâi – cu foarte multe detalii care pot fi clar recunoscute ca fiind parte din viaţa scriitorului – îi permite cititorului să fabuleze cu privire la limitele autobiografice ale cărţii. Aşa, de la suprafaţă, naratorul şi scriitorul sunt amândoi arhitecţi şi au obiceiul de a schimba des locul de muncă. Din interviurile mai vechi ale lui Tudor Ganea, ştiu şi de conexiunea sa – prin tatăl său – cu aviaţia de la Mihail Kogălniceanu, iar astfel de amănunte care duc de la Tudor la personajul său principal, Toma, sunt numeroase. Probabil, cu cât eşti mai apropiat de Tudor, vei şti şi cât de mult se identifică scriitorul cu naratorul din cartea aceasta.
Dar acesta este numai un amănunt. Unul deloc de neglijat, e adevărat, pentru că felul în care vezi cartea la finalul ei poate fi cel al unei poveşti menite să pună scriitorul în faţa propriului trecut şi al unor alegeri ori al unor trăsături de caracter şi de personalitate care l-au influenţat.
O invitaţie misterioasă, primită pe email de la mama unui fost coleg de şcoală, îl poartă pe Toma către Constanţa, unde se va întâlni cu trei dintre prietenii săi buni din adolescenţă. Prilejul este inedit: parastasul lui Mihail, fostul lor coleg, dispărut fulgerător în urmă cu 20 de ani. Toma, Memo, Burcescu şi Stup (ineditul personaj feminin al cărţii) vor încerca să înţeleagă rostul momentului şi vor fi puşi în faţa trecutului lor prin ochii celorlalţi. Fiecare dintre aceste personaje este memorabil. Fiecare poate fi punct de plecare pentru alte texte mai ample, dar parcă mai cu miez este Stup, cea care-i oferă lui Toma (probabil chiar lui Tudor Ganea) una dintre cele mai frumoase şi ironice critici:
„Ai scos cinci cărţi. Toate la fel. Nicio evoluţie. Nicio involuţie. Acelaşi stil. Aceleaşi brizbrizuri. Totul orientat spre plot. Spre uau. Spre twisturile hollywoodiene. Niciun personaj memorabil. Nicio emoţie. Nicio sondare spre adâncime. Suprafaţă. Numai suprafaţă.”
Interesant e că în romanul acesta plotul nu mai e „actorul principal”. Aici reflectorul e pus pe boala şi anxietatea lui Toma, pe labilitatea şi insecuritatea pe care le resimte, pe nevoia lui de a-şi proteja copilul şi, mai ales, pe o vină uriaşă care-l bântuie de la moartea lui Mihail.
„Fiul unui alcoolic ce-şi snopea în bătaie nevasta se căsătorise cu fiica unui alcoolic ce-şi snopea în bătaie nevasta, iar rodul acelei aduceri laolaltă eram eu, cel căruia trebuia să i se explice prin fabule că viaţa este trudă, şi nu distracţie, pentru că amândoi trudiseră din greu ca să evadeze din casele lor dominate de violenţa conjugală, căreia îi găsiseră justificarea în nefericita alăturare a lipsei de educaţie cu alcoolul, juxtapunere ce îi transforma pe bunicii mei în nişte bestii.”
Sunt momente în viaţă care declanşează autoreflecţia şi cam aşa ceva trăieşte arhitectul şi scriitorul Toma odată cu vizita scurtă în Constanţa copilăriei sale, acel oraş pe care acum îl vede ca pe „o aglomerare urbană haotică”. Altfel îşi priveşte acum şi prietenii, schimbaţi esenţial în ultimii 20 de ani, şi altfel se vede şi pe sine. Ar cam vrea să fie precum Burcescu, cel care pare că trece peste probleme ca un patinator pe gheaţă („Iar când gheaţa începea să scârţâie ameninţător, ce făcea Burcescu? Îşi băga degetele în urechi şi patina în continuare.”), dar ştie că nu poate din varii motive. El, „puiul îmbătrânit”, pe care părinţii nu l-au pregătit pentru viaţa adevărată, a crescut cu fricile şi tocmai acestea par să-l fi afectat iremediabil.
Pare că Toma îşi spune povestea pentru a se scuza. Ori poate nu neapărat ca să se scuze, ci ca să-şi găsească un alibi pentru o greşeală pe care nu mai are cum s-o repare. Şi pune totul pe seama fricilor, a educaţiei, moştenirii familiale, timpurilor aşa cum au fost ele… Până şi greşeala aceea ireparabilă a venit – pare el să spună – dintr-o slăbiciune de moment, una dintre larvele pe care frica le-a implantat în corpul său fragil. Nu ştiu cât e Toma (naratorul) şi cât e Tudor (scriitorul) aici, însă a face presupuneri pe tema aceasta este una dintre plăcerile citirii romanului.
„Vreau să aud numai de bine” este o carte altfel de la Tudor Ganea – sunt convins că s-a lăsat mai greu scrisă mai ales din cauza elementelor autobiografice – şi e ca o vişină învelită în ciocolată amăruie. Gustul cu care rămâi nu e deloc dezamăgitor, pare că ai mai vrea, că ar mai merge ceva după, dar nu ştii exact ce. Şi tocmai asta va fi frumuseţea următoarei cărţi a lui Tudor Ganea. Acum, orizontul este deschis pentru multe alte posibilităţi. Schimbarea de direcţie tocmai s-a produs.
Tudor Ganea, „Vreau să aud numai de bine”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 232
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Lukasz Glewicz / Unsplash
scrie un comentariu