cronici kooperativa poetică poezie recomandări

Cât de perfectă e viața unui prof de română din preuniversitar? – despre „În sfârșit am o viață perfectă” de Horia Corcheş

scris de Iulia Stoichiţ

O doamnă director de la unul din cele două licee în care predau, în prima parte a primului semestru m-a cam bătut la cap cu citirea reperelor metodologice propuse pentru cei care au intrat într-a 9-a în acest an, despre cum să le predai (nu am de gând să intru în detalii despre acest subiect aici. E pentru romanul debutantului în sistemul de învățământ preuniversitar). Și pentru că am avut destule discuții în biroul ei despre școală, inclusiv despre aceste repere metodologice, am aflat că cel care le-a scris pentru limba și literatura română este Horia Corcheș. De-asta mi-a intrat pe radar ca scriitor, pentru „răzbunarea” simbolică[1].

Deci, cât de perfectă e viața unui prof de română din preuniversitar? Răspunsul simplu: cât vrea el de perfectă, mai ales după 40+. Răspunsul complicat va fi restul textului de față. În sfârșit am o viață perfectă este un volum cam atipic, aș zice, în peisajul poetic românesc actual. Un volum împărțit în patru plachete (?), toate aflate, sub o formă sau alta, sub zodia plăcerii, situată cât se poate de la vedere:

„totul ca la carte/ fericire/ deplinătatea memoriei/ curățenie aseptică/ orgasme plăcere/ totul în parametri ideali” (p.18), „la 40/ în sfârșit am o viață perfectă/ tipa pe care am părăsit-o/ iubește acum un sportiv de performanță/ îmi scrie mesaje despre ce avem încă în comun” (p.19), „după 45 tot ce mă interesează/ este plăcerea// […] scrolez pe facebook urmărind selfiurile unor femei/ necunoscute/ și vacanțele amicilor/ pentru că tot ce mă mai interesează acum este plăcerea”.

Uneori, aproape că e enervant cât de mult se spune, în loc să se arate, ce este plăcerea. Ce-i drept, e puțin frustrant și când se arată ce înseamnă plăcerea. Cred că ar fi superficial din partea mea să spun că mă enervează contextele prea banale din care își derivă plăcerea instanța poetică din volumul lui Horia Corcheș. Până la urmă, toți ne luăm plăcerea din lucrurile mici, cel puțin după o vârstă.           

Ceea ce s-ar putea să fi scăpat altora la lectură este faptul că vorbim de un volum al lui Humbert-Humbert așezat bine mersi în viața sa. Să nu ne iluzionăm: instanța poetică a lui Horia Corcheș din În sfârșit… nu este atât de estetă în manifestare ca a naratorului din Lolita. Aceasta e una din plăcerile pe care această voce poetică de bărbat ajuns la jumătatea vieții o cam ratează, din punctul meu de vedere. Pentru ca asta să se întâmple și în cazul volumului lui Horia Corcheș, ar fi trebuit și el să fie un exilat într-o altă limbă (și cultură), la fel ca Vladimir Nabokov sau Emil Cioran (mă raportez strict la acest volum, nu știu ce face în proză). Vocea de aici este prea autosuficientă pentru a ieși la explorat vocabularul limbii române. Cum să nu fie când după 40+ nu te mai poate surprinde nimic din narațiunea cotidiană și totul devine un pretext pentru a ajunge la plăcere?

Pentru cei care vor să mă acuze că am dus pe o pantă periculoasă această recenzie cu asocierea cu Humbert-Humbert, e de citat și disecat primul poem din volum:

„dormea fata și visa la cămășuțe/ de adolescentă/ colorate în culori vii/ se visa fetișcană de 17 trezită dimineața/ năvălind în patul tatălui ei/ patul cu miros înțepător de bărbat/ care îi tăia respirația/ dormise și se visase femeie/ în haine de firmă/ trecând pe trotuar/ printre bărbați pofticioși/ ea avea eșarfă la gât/ mănuși de piele galbenă/ i-a zis tată eu mă mărit/ vreau să fiu femeie/ – a plâns puțin/ o usturau ochii de la mirosul înțepător de bărbat/ el s-a uitat serios n-a clipit/ avea gândul departe/ poate ar fi mâncat ceva la micul dejun/ dar avea încredere în ea/ părea atât de sigură/ în cămășuța ei de noapte/ în culorile vii ale dimineții/ ce să spună/ singur/ tata” (p.13).

De acord că vârsta Lolitei aici e de 17 ani, clar nu mai vorbim de nimfete, ci de „still jailbait, dar măcar nu mai avem de așteptat mult până devine legală”, incestul e doar în capul cititorului, care e un pervers notoriu. Oricum, e perfid să mă leg doar de elementele nimfetologiei, că fetișcana devine o femeie matură, cu gusturi de femeie rafinată („avea eșarfă la gât/ mănuși de piele galbenă”), care mai și vrea să se căsătorească, dar chiar și bărbații o doresc (și probabil că privirea instanței poetice din volum „vânează” cu privirea femei foste Lolite, în timp ce-și ia șaorma ieftină).

Ce vreau să subliniez, de fapt, prin această asociere este faptul că vocea din În sfârșit… ar putea trece lejer drept un Humbert-Humbert mioritic, care nu mai are angoase că nu a trecut prin riturile de trecere necesare la vârstele potrivite (dacă îl credem pe cuvânt pe Humbertul lui Nabokov că de-asta a devenit un pedofil, pentru că nu s-a culcat cu Annabel Leigh când trebuia pentru că niciunul nu știa cum și ce să facă), divorțul a fost bifat, succesul profesional, la fel. Dar e un Humbert care nu mai ține morțiș să posede ceva anume. E unul care a înțeles că plăcerea, pentru a putea fi plăcere, it must be always fleeting, mereu să se scurgă printre degete. E okay să nu ai parte de ea tot timpul. E okay să mai ratezi. E okay să fii autosuficient. E okay să-ți iei plăcerea din voyeurismul virtual de toate zilele (nu facem cu toții asta, sub o formă sau alta, în diferite grade?). Totul stă în puterea gesturilor mici, care îi compun viața.

50*

ce senzație de confort

s-ar putea numi dimineața unui mort

te trezești și e bine

ai dormit opt ore pline

ca și cum nu ar fi fost în ele amintiri

nici dureri, speranțe, amăgiri

somn ca o moarte și-atât

nicio impresie de frumos, de urât

fără seriale de noapte, lecturi sau scrolare pe Facebook

ești nou zorile te seduc

un bebeluș cu piele proaspătă, mirosind a camfor

și lumea în cadre ritmate color

gustul amar din gură

păstrat întreaga zi

ca un fel de zgură

deasupra celui de cafea, de bere sau de whisky

singurul care-ți aduce-aminte

nopțile nedormite-nainte

în sfârșit poți s-o iei de la zero

moartea din ultima noapte e vero

ai pătruns în alți zori

liber la plăcere

ai douăzeci de pastile de somnifere


[1] Fun fact: doamna director pe care am pomenit-o în textul recenziei folosește ca material didactic poeți publicați la OMG, dar nu știu dacă și pe Horia Corcheș.

Horia Corcheș, În sfârșit am o viață perfectă, OMG Publishing, anul publicării: 2021, nr. pagini: 81


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: Joshua Reddekopp / Unsplash

despre autor

Iulia Stoichiţ

Iulia Stoichiţ e reală, plictisitoare, narcisistă (ca orice persoană care scrie) şi uneori îi lipseşte simţul umorului. Ea nu se descurcă la capitolul (meta-)prezentări scriptice. Nu-şi dă seama ce şi pentru cine contează aceste informaţii. Contează că a studiat 5 ani la Facultatea de Litere din Braşov, cu tot cu masteratul (celebrul program de masterat Inovare Culturală, ştiut şi ca Scriere Creatoare pe vremuri)? Contează că la un moment dat ar trebui să termine şi doctoratul la care s-a înscris la aceeaşi facultate? Contează că a tradus un volum de poezie, Pink Pong, din română în engleză şi viceversa, în timp ce era scris? Contează că scrie cam de 13 ani? Contează că are cea mai mişto zodie – Gemeni – şi nu pentru că e şi zodia lui Donald Trump? (ştie că toţi zic asta despre zodia lor). Poate că da, la nivel individual. Poate că nu, raportat la o scară mai largă. Pentru mai multe detalii, fie aşteptaţi ca Iulia Stoichiţ să moară (iar asta e o certitudine), fie să devină câtuşi de puţin relevantă (şi neridicolă) în lumea literară şi/sau academică (gradul de incertitudine creşte în acest caz). Sau o căutaţi la adresa de e-mail: iuliastoi@yahoo.com sau pe instagram, cu numele, că username-ul e prea complicat (nu mai suportă facebook şi de-aia nu l-a menţionat).

scrie un comentariu