Am ales un titlu mai lung pentru interviu, însă veţi vedea că acesta acoperă cel mai bine modul cum vede şi trăieşte literatura scriitorul Cătălin Dorian Florescu. Un autor care a părăsit România încă din adolescenţă şi care are astăzi mai mulţi de „acasă”. Drumul, motivul pe care l-am regăsit în toate cărţile sale, îşi trage rădăcinile din propria sa existenţă. La fel şi căutările personajelor sale. Inclusiv cele ale personajelor din „Bărbatul care aduce fericirea”, cel mai recent roman publicat de Cătălin Dorian Florescu în limba română, la Editura Humanitas.
Domnule Cătălin Dorian Florescu, citindu-vă toate cărţile publicate în limba română, am trăit deseori senzaţia că ascult un preot în biserică spunând acele cuvinte din final, la care lumea, de obicei, ia aminte. Acele poveţe cu care credinciosul pleacă acasă… Este vorba de harul de povestitor, mi-am spus, pentru că doar acesta te poate ţine atât de atent la multe pagini consecutive dintr-o carte. Cum se educă acest har sau, altfel spus, se educă acest har în vreun fel?
Comparaţia dumneavoastră îmi aminteşte de unul dintre marile filme ale lui John Huston după o povestire de Tennessee Williams cu titlul: „Noaptea iguanei”. Şi el începe cu o predică a unui preot disperat, în care acesta spune adevărul, dar toată lumea fuge din biserică şi îl lasă singur. Faptul că era un cunoscut beţivan nu îl ajută prea mult, dar în acest caz beţivanul spune adevarul. Am şi folosit acest monolog în ultimul meu roman.
Iată, comparaţia dumneavoastră foarte originală şi încă nemaiauzită de mine – aceea ca un scriitor să fie ca un preot în biserică – este ca o piatră de mozaic în plus pe lângă toate celelalte, pe care un autor le adună pe parcursul carierei sale. Ce bine ar fi ca, la sfârşitul carierei, din toate acele pietricele să iasă un mozaic frumos şi nu o cacofonie! S-ar putea vorbi şi de o muzică polifonică, cu multe voci, care îl acompaniază pe un artist prin viaţă. Şi este un nou exemplu că, de fapt, fiecare cititor citeşte orice carte într-un mod foarte individual în baza structurii sale sufleteşti, a experienţei şi a aşteptărilor sale. Deci că, în cele din urmă, prin intermediul literaturii fiecare se citeşte pe el însuşi. Şi se întâlneşte pe el însuşi.
Aşadar dumneavoastră m-aţi făcut preot. Minunat, a şi fost unul dintre impulsurile pentru care am început să scriu: acela de a vorbi despre uman şi despre a predica umanismul. Acela de a avea un impact asupra lumii şi de a o schimba. Între timp, din (ne)fericire, nu mai cred că arta (sau literatura) poate schimba ceva.
Şi totuşi: am scris mai sus că fiecare se citeşte pe sine însuşi… Asta este numai o parte din adevăr. Dacă ar fi aşa, totul ar fi numai un monolog, am fi închişi în propria noastră lume. Interesant este că arta (sau literatura) are două părţi, două laturi, cum şi pielea are două părţi: una vizibilă, spre în afară, şi una invizibilă, spre înăuntru. Prin artă ne descoperim pe noi înşine, dar îi descoperim şi pe ceilalţi, stăm de vorbă cu noi înşine dar şi cu lumea. Prin urmare este un monolog şi un dialog în acelaşi timp şi prin dialog putem fi – dacă nu transformaţi – îmbogăţiţi sufleteşte.
Comparaţia dumneavoastră este frumoasă, dar are două tăişuri pentru că literatura de obicei nu se face cu un mesaj, cu poveţe. Pe timpuri asta se chema ideologie. Un text literar trebuie să rămână deschis – adică accesibil – pentru mai multe interpretări, să aibă diferite straturi, să nu fie un sistem închis, ci unul cu mai multe portiţe şi uşi ambivalente, ba chiar şi contradictorii. Deci un roman, un text literar, nu se poate scrie cu prea multă povaţă sau pildă.
Şi totuşi, şi totuşi, vă dau dreptate: este nevoie de o viziune a vieţii, a ceea ce înseamnă drama vieţii, a modului în care oamenii se comportă, a temelor esenţiale, la care fiecare generaţie precum şi fiecare dintre noi trebuie să găsească răspunsuri. Cum se comportă oamenii în faţa foametei sau a fricii? Sunt două elemente esenţiale din cărţile mele. Cam toţi eroii mei trebuie să se confrunte cu ele. Cum se transformă omul pe parcursul vieţii sale şi atunci când este confruntat cu situaţii dificile şi violente precum războaie sau dictaturi? Ramâne uman sau se dezumanizează? Este omul făuritorul propriei sale vieţi sau este viaţa cea care îl transformă aşa de mult, încât uneori nu se mai recunoaşte?
Dumneavoastră folosiţi cuvintul „har”, care, după câte ştiu eu, are o latură înnăscută, adică îl ai şi l-ai primit, fără să participi tu la dezvoltarea propriului har. Cuvântul „viziune” redă ceva mai bine ceea ce cred eu. Pe când harul comportă o anumită pasivitate – îl primeşti, nu poţi face nimic pentru a-l avea – viziunea are un element activ, trebuie să ţi-o faci, să ţi-o formezi. Şi cum se face acest lucru cel mai bine? Printr-o viaţă conştientă şi activă, o implicare puternică, o conştientizare a existenţei umane.
“Cum se comportă oamenii în faţa foametei sau a fricii? Sunt două elemente esenţiale din cărţile mele. Cam toţi eroii mei trebuie să se confrunte cu ele.”
De unde provine viziunea mea? Probabil că îmbolnăvirea mea în copilărie – o boală musculară – m-a făcut să dau atenţie mediului înconjurător prin care trebuie – la propriu şi la figurat – să păşesc. Trebuie să cunosc terenul bine ca să ajung la destinaţie. Este poate motivul cel mai intim, declanşatorul sensibilităţii mele şi al atenţiei pe care o acord detaliilor. Emigraţia te face să te simţi diferit de ceilalţi, deci şi în acest caz trebuie să observi bine, să înţelegi cine sunt ei şi cine eşti tu. În plus apar temele esenţiale, care îţi vor determina viaţa: identitatea ta, apartenenţa ta, singurătatea, sentimentul de a fi neînţeles, dorinţa de a te face înţeles, viaţa între două lumi. Aici poţi să clachezi sau poţi să transformi această nesiguranţă continuă în energie creativă.
Apoi vine descoperirea providenţială a lumii filmului, în anii ’90, în Zürich. În sălile de cinematograf, ochiul meu, văzând filmele marilor maeştri, a învăţat-o pe mâna mea să (de)scrie. Aşa cum camera de filmat creează magie în imagine, aşa încerc şi eu să creez magie prin imagini, descriindu-le.
Iar ultima şi hotărâtoarea fază formatoare a fost aceea de a nu mă dedica, tânăr psiholog fiind, unei psihologii prea intelectualiste şi abstracte precum psihoanaliza, ci psihologiei umaniste. Aceasta este foarte aproape de om şi de trăirile lui şi mai puţin de un sistem teoretic şi speculativ despre cum funcţionează omul. În psihologia umanistă de tip „Gestalt” – pentru că sunt mai multe şcoli umaniste – se pune accentul pe conştientizarea propriilor trăiri, pe înrădăcinarea în prezentul imediat, cu toate simţurile, pe o viziune a fiinţei umane ca un întreg format din cogniţii, din emoţii şi din comportament. Dar în acelaşi timp există şi deschiderea spre celălalt prin intermediul relaţionării. Şi peste toate pluteşte ideea că eşti responsabil pentru a crea acest întreg şi pentru a te relaţiona.
De aici provine înclinaţia mea în toate romanele de a descrie cu toate simţurile, de a fi aproape de om, de dilema existenţei noastre: preluăm responsabilitate sau nu. Este aceasta un har sau mai degrabă o viziune clădită pe parcursul timpului prin asumarea existenţei mele foarte conştient şi determinat?
În „Bărbatul care aduce fericirea” am regăsit un motiv pe care l-aţi folosit, cred, în fiecare dintre cărţile dvs.: drumul. Ce este drumul pentru scriitorul Cătălin Dorian Florescu şi, mai ales, unde este pentru el acasă?
Călătoria este un lucru primodial al existenţei umane: uneori din propria dorinţă, alteori ca necesitate. În acest moment, în care scriu aceste cuvinte, undeva în lume, cineva îşi închide uşa casei, îşi pune bocceaua în spate, iese în stradă şi se îndreaptă spre altă lume. Pe acest drum poate trăi diverse peripeţii, poate să se împotmolească, să se piardă sau să moară. Sau poate să ajungă la destinaţie şi să-şi clădească un viitor. Mii de oameni sunt chiar acum în drum spre Europa, călătoria va deveni parte din narativul vieţii lor, vor povesti cum au trecut prin Sahara şi peste Mediterana, cum au văzut oameni murind, cum au fost salvaţi. Într-un fel, ca în mitologia grecească, Mediterana are rolul acelui fluviu care desparte meleagul viilor de cel al morţilor şi unde, atunci când îl treci, trebuie să uiţi orice speranţă. Numai că, în contextul actual, cei care vin spre Europa vin spre viaţă şi văd la orizont speranţa. Cât de bogate sunt culturile africane şi arabe şi totuşi cât de disperaţi trebuie să fie cei care îşi părăsesc tărâmul natal pentru o fâşie de lumină şi de speranţă la orizont!
Dar nici nu trebuie să ne uităm spre Africa sau Asia, câţi români nu şi-au făcut geamantanul, şi-au închis uşa casei şi au plecat la drum?… Şi când pleci aşa la drum şi rămâi mult, drumul este parte din identitatea ta, pentru că nu mai eşti niciunde acasă. De ce pleacă oamenii la drum? Uneori din curiozitate, pentru a vedea ce este dincolo de orizont. Omul este un animal curios, aşa învaţă, aşa a populat planeta, plecând cândva din savana africană şi ajungând după zeci de mii de ani în Europa şi Asia.
Deseori însă pleacă din necesitate: războiul şi foametea sunt motorul care ţine în mişcare mase întregi de oameni. Ele sunt şi elementele esenţiale ale romanelor mele, care pun viaţa protagoniştilor mei în pericol şi la care ei trebuie să se raporteze. Tatăl şi fiul din romanul „Vremea minunilor” pleacă în America pentru a găsi o viaţă mai bună, tot spre America îi trage pe milioane de europeni la începutul secolului trecut ajungând deseori în ghetoul emigranţilor din New York – ceea ce descriu în „Bărbatul care aduce fericirea” – şi tot în America ajunge şi Zaira fugind de dictatură – din romanul cu acelaşi nume, „Zaira”. Iar în „Jacob se hotărăşte să iubească” descriu, de data asta, drumul spre est al celor care – venind dintr-o Europă distrusă de războaie – au populat Banatul acum 300 de ani. Într-un singur roman, în „Maseurul orb”, am descris şi drumul de întoarcere spre ceea ce odată a fost punctul de pornire, ţara natală.
Literatura universală este plină de călătorii de tot felul. Lui Ulise îi trebuie mulţi ani ca să ajungă din nou în Itaca – m-aş fi bucurat să-i citesc şi povestea, după ce a ajuns acasă, dacă s-a mai simţit acasă, dacă pe drum fiind nu a devenit un străin, un emigrant, dacă nu şi-a dorit din nou să plece. Există călătoria în căutarea balenei albe Moby Dick, deci a demonului interior. Există călătoria lui Don Quijote, care refuză realitatea şi se refugiază în fantezie şi iluzie. Există însă şi simpla călătorie a unui ţăran din satul natal spre oraş, călătorie care îi va transforma viaţa, precum în „Delirul” lui Marin Preda. Şi mai există şi drumul pe care se află eroul atât de uman şi sărac din filmele lui Chaplin, veşnicul „tramp”, cum se spune în engleză pentru cineva fără adăpost, pentru care drumul a devenit o menire.
“Căutarea identităţii şi împlinirea personală sunt nişte luxuri, atunci când eşti înfometat.”
În comparaţie cu toate aceste călătorii aventuroase şi primejdioase, în zilele noastre există şi călătoria plătită şi plănuită a turistului, care fuge dintr-un loc în altul într-o căutare de relaxare şi de frumos, pe care călătoria nu îl transformă şi care, după puţine zile, se întoarce între cei patru pereţi ai săi. Unii călători nu caută nici relaxarea, nici frumosul: ei caută faima sau bogăţia – şi noi îi numim atunci „aventurieri” – alţii doar să îşi asigure supravieţuirea. Şi mai există unii ca Ulise, care se îndreaptă spre casă.
Prin plecarea din ţară cu părinţii în 1982, la vârsta de 15 ani, călătoria, drumul, căutarea unui loc în care să mă pot simţi sigur şi liniştit – în apele mele, cum se spune – au devenit componente din identitatea mea. Este o viaţă între două lumi, cum mi-am dat seama din nou anul acesta, locuind la Bucureşti pentru două luni. Şi acea lume îmi aparţine, dar numai în parte. La fel şi lumea elveţiană, dar numai în parte. Unde mă aflu lipseşte ceva. Dar poate este bine aşa, ca scriitorul să nu aibă decât un acasă – în cazul meu două acasă – provizoriu, pentru că este acest provizorat, care îl determină să scrie.
Spune la un moment dat cineva, în „Bărbatul care aduce fericirea”, că „nu contează cine eşti, ci doar cine pretinzi că eşti. Dacă tu eşti convins, vor fi şi ceilalţi curând”. Erau alte vremuri în care se făcea afirmaţia aceasta, totuşi, credeţi că ea este valabilă şi astăzi?
Este valabilă de la începutul omenirii şi al istoriei. Capacitatea de a juca un rol, de a juca teatru, pentru a-ţi atinge scopul este o caracteristică a omului; o fac şi copiii de la o anumită vârstă, atunci când dezvoltă un concept al propriului eu şi îşi dau seama că acest eu poate fi văzut dinafară în multe feluri şi că se poate manipula lumea pretinzând a fi cineva care nu eşti.
Această capacitate nu dispare pe parcursul vieţii, maturizarea ar trebui însă să ducă spre o responzabilizare mai profundă, la fel şi spre onestitate. Dar, desigur, lucrurile nu decurg aşa, dupa cum ştim cu toţii: ne minţim des şi îi minţim şi pe ceilalţi. Ne amăgim despre cine suntem sau despre cum suntem priviţi de alţii. Aceasta poate fi o tragedie personală, atunci când adevărul iese la iveală.
Cu adevărat tragică pentru un întreg popor poate să devină situaţia când persoane cu totul imature, narcisiste şi lipsite de sensul adevăratei responsabilităţi şi onestităţi preiau funcţii înalte în societate. Nu trebuie să le spun românilor cine sunt acestea în politica şi economia românească. Ei ştiu cel mai bine. În conjunctura mondială asistăm la deteriorarea democraţiei şi a siguranţei internaţionale tocmai pentru că în ţări precum Ungaria, Polonia, Rusia sau Turcia au ajuns la putere populişti, demagogi – foarte determinaţi şi unşi cu toate alifiile –, persoane fără adevărata maturitate, care implică spiritul de empatie, de solidaritate şi de onestitate. Ca să nu mai vorbim de America lui Trump. Războiul care se duce astăzi este acela pentru a avea un „image” – în engleză – bun nu pentru adevăr. Nu pentru onestitate şi solidaritate, ci pentru un „image”. Armate întregi de experţi în marketing, de propagandişti, de experţi de imagine trăiesc foarte bine din asta: să ne inducă în eroare pretinzând că este realitatea. Trăim doar în vremurile lui Fake News.
Pentru că tot am amintit despre drum ceva mai devreme, mă gândeam că eroul dvs. din acest roman este şi pe un drum către sine, către căutarea propriei identităţi. Credeţi că, până la urmă, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi, adică toţi trăim cu scopul mai clar sau mai puţin clar identificat de a ne descoperi identitatea, de a şti cine suntem cu adevărat?
Mi-aş dori acest lucru, dar din păcate nu cred că prea mulţi doresc să se descopere cu adevărat. Deseori amăgirea şi orbirea ne scutesc de durere, iar necunoaşterea de responsabilitate. Este mai usor aşa. Mulţi înţeleg că trebuie să facă ceva abia când este aproape prea târziu, când se găsesc într-o criză. Atâta timp cât lucrurile merg, ba chiar când nu merg, ei sunt în completă sintonie cu modul lor de viaţă. Trebuie să se întâmple ceva, care să-i zguduie, ca să plece la drum. Atâta timp cât le merge jocul – ba chiar cu mult timp după ce este evident că anumite strategii nu funcţionează – omul preferă să dea vina pe alţii, să găsească motive de ce el este absolut ok, iar celălalt nu este.
Există o tendinţă psihică de a da noilor experienţe de viaţă o semnificaţie în deplin acord cu ceea ce în germană se cheamă „Selbstbild”, deci cu imaginea pe care o avem despre noi. Nu schimbăm cu plăcere imaginea, mai bine distorsionăm experienţa. Preferăm statu-quoul, decât să ne punem în mişcare şi să schimbăm ceva la noi înşine.
“Prin plecarea din ţară cu părinţii în 1982, la vârsta de 15 ani, călătoria, drumul, căutarea unui loc în care să mă pot simţi sigur şi liniştit – în apele mele, cum se spune – au devenit componente din identitatea mea.”
În romanul „Bărbatul care aduce fericirea” se întâlnesc un bărbat şi o femeie în noaptea acelei zile tragice de 11 septembrie 2001. Într-adevăr fiecare dintre ei îşi are suferinţa lui şi se găseşte pe o stradă înfundată. Întâlnirea lor poate să fie o şansă ca ei să încerce să-l înţeleagă pe celălalt şi, în cele din urmă, să se înţeleagă pe sine. Să aibă curajul de a avea încredere în celălalt. Ceea ce nu este un lucru uşor.
Predecesorii lor, ale căror poveste o relatez în roman, nu au astfel de posibilităţi: de a se descoperi, de a-şi găsi identitatea. De ce? Pentru că sunt mult prea ocupaţi cu asigurarea existenţei la nivelul cel mai bazal. Bunicul lui Ray trebuie să se hrănească şi să aibă grijă să supravieţuiască în ghetoul newyorkez, iar mama Elenei are o soartă şi mai cruntă. Căutarea identităţii şi împlinirea personală sunt nişte luxuri, atunci când eşti înfometat.
Probabil că drumul de viaţă al lui Jacob, eroul din romanul „Jacob se hotărăşte să iubească”, se apropie cel mai mult de ceea ce ar putea fi o călătorie iniţiatică. Trecând prin multe primejdii, ca în poveşti, el se maturizează la sfârşit şi preia responsabilitatea asupra propriului tată, cel care l-a trădat de atâtea ori.
Povestiţi-mi, vă rog, despre scrierea romanului „Bărbatul care aduce fericirea”. El acoperă o perioadă şi un spaţiu vaste, se întinde pe trei generaţii şi peste câteva continente. Un material documentar extrem de bogat, pe care sunt foarte curios să aflu cum l-aţi gestionat.
Da, au fost necesare mai multe călătorii la New York, în timpul cărora am cutreierat oraşul pentru a-l înţelege, am vorbit cu câţiva cunoscuţi care locuiesc acolo, care au scăpat miraculos de sub turnurile care au căzut pe 11 septembrie. Am încercat să aflu cât mai multe despre emigraţia spre America din secolul XIX şi începutul secolului XX, dar nu la un mod abstract. Multe poveşti de viaţă, călătoria spre America, frica şi foametea care i-au îndemnat să plece, dorinţa de mai bine, viaţa grea şi violenţa din ghetoul emigranţilor în New York, dorinţa de a deveni americani dar fără să-şi piardă rădăcinile spirituale – de exemplu, pentru evreii din Galicia şi Rusia –, dar în acelaşi timp şi viaţa trepidantă a noii naţiuni, începuturile ei precum şi ale oraşului New York, toată transformarea lui pe parcursul câtorva sute de ani etc. etc.
La fel de mult m-a interesat şi lumea spectacolelor, a teatrelor şi cabaretelor, a vieţii de artist în acest oraş, a starurilor şi a celor care ar fi vrut să devină un star. Au fost şi mult vizite în muzee şi în arhive, fotografii de epocă sau făcute de mine, filme făcute din taxi. Îmi amintesc că am mers cu un taximetrist indian câteva ore pe axele centrale ale New Yorkului, el conducând şi eu filmând din maşină. În plus, au fost şi călătoriile în Delta Dunării pentru personajul feminin Elena.
Toate acestea, după ce le-am studiat, citit şi răscitit, le-am topit într-o acţiune cu un fir epic de peste o sută de ani. Dar repet: munca de documentare nu este decât un pilon. Chitul sau mai bine spus înfăţişarea pe care o dai poveştii tale au de a face cu viziunea pe care o ai asupra existenţei umane.
Unul dintre citatele de promovare ale romanului cuprinde o afirmaţie foarte puternică: „Aici ne oferă culmea creaţiei sale”. Complimentul îi aparţine lui Elke Heidenreich şi a apărut în „Stern”. Ce poate urma după un astfel de roman, atât de frumos apreciat?
Un alt roman.
Cărţile lui Cătălin Dorian Florescu sunt disponibile pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro şi libhumanitas.ro.
CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană.
scrie un comentariu