93 de texte (sau schiţe, după cum se specifică în subtitlul cărţii) fac parte din această „Căţărare în cer”. Sunt 93 de trepte formate fiecare din aproximativ 300 de cuvinte, pe care Petre Barbu urcă precum copilul inocent din ultimul text al volumului, pentru a găsi iubirea.
Fondul autoficţional, asumat de multe ori prin utilizarea numelui propriu, este fundaţia pe care Petre Barbu a ridicat o casă în bătaia vântului. Nu pare o casă trainică. Dimpotrivă, impresia e că, deşi a rezistat în timp unor dificultăţi incredibile, casa aceasta abia se mai ţine. Sunt acolo fisurile provocate de cancer, boala care a decimat partea feminină a familiei, sunt vorbele grele ale tatălui şi supuşenia mamei, mai este şi speranţa în scris, spulberată la rândul ei, de nişte ani grei pentru literatură, şi toate astea fac din construcţia lui Petre Barbu o carte „de o tristeţe desăvârşită… dar vitalizantă”, după cum i-a caracterizat-o Dan C. Mihăilescu.
„Credeai atunci că scrisul tău va muta munţii din loc, că vei câştiga glorie. Pe dracu’! Scrisul este o condamnare pe viaţă.”
Un aspect foarte interesant la culegerea aceasta de schiţe mi s-a părut persoana la care au fost scrise: a doua singular, cu trimitere la cei din familie, mamă, tată, soţie sau fiică. Astfel, textele au aspectul unor confesiuni cu public. Cele mai multe dintre ele sunt retrăiri prin lentila timpului ale unor momente semnificative din istoria familiei. Cel care le retrăieşte îmbracă haina unui deziluzionat, a unui dezamăgit, a unuia care a înţeles deja despre ce este vorba în viaţa asta.
„Oricât m-aş ruga la Dumnezeu n-am să scap. Oricâte vitamine şi ore de înot aş face, tot nu voi avea scăpare. Să îmbătrânesc frumos, totuşi! Aşa se zice. Dar cum, dracu’, să îmbătrânesc frumos într-o lume înrăită? Să n-am privirile lor. Să nu mă demoralizez! Să nu cad la pat! Vrăjeli, vrăjeli, vrăjeli!”
De altfel, l-am ascultat pe scriitor într-o serie de emisiuni la Radio România Cultural vorbind despre cartea aceasta şi despre cum îşi priveşte el destinul literar. Cu vocea sa gravă şi într-o cadenţă rară, Petre Barbu a spus câteva cuvinte simple legate de cum încearcă să provoace emoţii şi despre cum îşi doreşte să fie ţinut minte de „lumea din tribună”.
Pentru mine, „Căţărarea în cer” este ca o cicatrice. Scriitorul acesta nu a avut o viaţă deloc simplă. A fost lovit din mai multe părţi şi nu e de mirare că multe dintre textele lui rimează cu tristeţea şi cu melancolia. Dacă se vinde sau nu singurătatea, vor afla cei de la Cartea Românească, care i-au acordat încredere şi l-au lansat în primul val de cărţi de la preluarea editurii de către Paralela 45. Autorul nu-şi mai face iluzii: „Să te întrebe a cui eşti tu?, cine e ăsta care te-a scris? Da, e unul care trecând prin viaţă a urlat de durere – aşa să le zici”.
Petre Barbu, „Căţărarea în cer”, Editura Cartea Românească, 2017, 208 pagini
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Sam Moqadam / Unsplash
scrie un comentariu