„Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig (avanpremieră)

0
7

La 24 de ani, lumea lui Matt Haig s-a prăbușit. Nu reușea să mai găsească niciun motiv pentru care să iubească viața. Câteva motive să iubești viața este povestea adevărată a depresiei sale și a modului în care a reușit să depășească o boală care-l dusese în pragul sinuciderii.

 

Emoționantă, amuzantă și, în cele din urmă, optimistă, Câteva motive să iubești viața depășește granițele memoir-ului sau ale volumelor self-help, devenind o pledoarie pentru a trăi mai frumos și, mai ales, pentru a ne ajuta să găsim câteva motive bune ca să iubim viața. În capitole despre necunoscutele din mintea și corpul său, despre simptome, efectele medicamentelor, reacțiile celor din jur la depresie, lucruri la care să te gândești când ai atacuri de panică, lucruri care pot atenua sau accentua depresia, dialoguri imaginare între cel ce scrie cartea și cel care era atunci în episodul depresiv, Matt Haig își descrie experiența foarte personală pentru a-i ajuta pe cei care trec prin aceleași lucruri.

 

„Nu este doar o carte de self-help, ci un răspuns personal, intens și creativ la o perioadă de criză profundă și relatarea felului în care un om s-a întors de pe marginea prăpastiei.“ – The Guardian

 

„Eu chiar cred asta cu adevărat pentru că, într-o anumită măsură, citind și scriind mi-am găsit un fel de salvare din întuneric. Încă de când am realizat că depresia mințea cu privire la viitor, mi-am dorit să scriu o carte despre experiența mea, pentru a înfrunta direct depresia și anxietatea. Prin urmare, această carte își propune două lucruri: să diminueze stigmatizarea și – poate cea mai idealistă ambiție – să încerce, și chiar să și reușească, să-i convingă pe oameni că priveliștea cea mai frumoasă nu o vezi de la baza muntelui. Am scris asta fiindcă cele mai vechi dintre clișee rămân și cele mai adevărate. Timpul vindecă. La capătul tunelului chiar se află o luminiță, indiferent dacă o putem sau nu vedea. Și acolo se află mai multe lucruri bune decât crezi și mai multe finaluri fericite. Uneori, doar uneori, cuvintele pot să te elibereze.“ – Matt Haig


FRAGMENT

 

De ce e depresia greu de înțeles

E invizibilă.

Nu e ca și cum „te-ai simți puțin trist“.

E un cuvânt greșit. Cuvântul „depresie“ mă face să mă gândesc la un cauciuc dezumflat, la ceva găurit și nemișcat. Poate că depresia, în lipsa anxietății, e resimțită așa. Însă depresia combinată cu teroare nu e ceva dezumflat sau nemișcat. (Poeta Melissa Broder a scris la un moment dat pe Tweeter: „Ce idiot a denumit-o «depresie» în loc de «trăiesc lilieci în pieptul meu și ocupă foarte mult spațiu, P.S. văd o umbră»?“) În punctul cel mai critic, te trezești dorindu-ți cu disperare orice altă suferință, orice durere fizică, fiindcă mintea e infinită, iar chinurile ei – atunci când au loc – pot fi la fel de infinite.

Poți fi depresiv și fericit, la fel cum poți fi un alcoolic treaz. Nu are întotdeauna o cauză evidentă.

Poate afecta oameni – milionari, oameni cu un păr frumos, oameni aflați într-o căsnicie fericită, oameni care tocmai au fost promovați, oameni care pot să danseze step și să facă trucuri cu cărți și să cânte la chitară, oameni care nu au pori vizibili, oameni care debordează de fericire în postările lor – care, priviți din afară, nu au niciun motiv să se simtă nefericiți.

E ceva misterios chiar și pentru cei care suferă de depresie.

 

O priveliște frumoasă

Soarele ardea puternic. Aerul mirosea a lemn de pin și a mare. Marea era acolo, chiar sub stâncă, iar marginea falezei era la numai câțiva pași distanță. Nu mai mult de douăzeci, aș spune. Singurul meu plan era să fac douăzeci și unu de pași în direcția aceea.

„Vreau să mor.“

Lângă piciorul meu era o șopârlă. O șopârlă adevărată. Am simțit asta ca o judecată. Faza cu șopârlele e că ele nu se sinucid. Șopârlele sunt supraviețuitori. Le tai coada și le crește alta la loc. Nu sunt niște suferinzi demni de milă. Nu se deprimă. Pur și simplu merg mai departe, indiferent de cât de dur și neprimitor e peisajul. Îmi doream, mai mult decât orice, să fiu șopârla aia. Vila era în spatele meu. Cel mai drăguț loc în care locuisem vreodată. În fața mea, cea mai spectaculoasă priveliște pe care o văzusem vreodată. O Mediterană strălucitoare, arătând precum o față de masă turcoaz, presărată cu mici diamante, mărginită de o linie de coastă cu aspect dramatic, făcută din stânci micuțe din calcar și plaje aproape albe, interzise. Se potrivea cu ce-și închipuiau majoritatea oamenilor că înseamnă frumos. Și totuși, cea mai frumoasă priveliște din lume nu îmi putea opri dorința de a mă sinucide.

În urmă cu un an citisem mare parte din opera lui Michel Foucault pentru Masteratul meu de Arte, mai ales din Istoria nebuniei în epoca clasică. Aici era dezvoltată ideea că nebuniei ar trebui să-i fie permis să fie nebunie. Că o societate temătoare și represivă etichetează pe oricine care e diferit ca fiind bolnav. Dar aceasta era o boală. Acesta nu era un gând nebunesc. Nu însemna să fii puțin nebunatic. Nu însemna să citești Borges sau să asculți Captain Beefheart sau să fumezi o pipă sau să ai halucinații cu un baton imens de Mars. Aceasta era durerea. Fusesem bine, iar acum, deodată, nu mai eram. Nu eram bine. Așadar, eram bolnav. Nu conta dacă era vina societății sau a științei. Pur și simplu nu voiam – nu puteam – să mă mai simt așa nicio secundă în plus.

Trebuia să-mi pun capăt zilelor.

Și chiar aveam de gând s-o fac. În timp ce iubita mea se afla în vilă, fără să suspecteze nimic, crezând că ieșisem pur și simplu să iau niște aer. Am mers, numărându-mi pașii, după care am pierdut numărătoarea, deoarece mintea îmi fugise în toate direcțiile.

„Nu te înmuia“, mi-am spus. Sau, cel puțin, cred că mi-am spus asta. „Nu te înmuia.“

Am reușit să ajung pe marginea stâncii. Puteam înceta să mă simt în felul acela doar făcând încă un pas. Era atât de exagerat de ușor – un singur pas – față de durerea de a fi în viață.

Acum, fiți atenți! Dacă ați avut vreodată impresia că un depresiv își dorește să fie fericit, vă înșelați. Nu le pasă absolut deloc de luxul fericirii. Nu vor decât să simtă o absență a durerii. Să evadeze dintr-o minte cuprinsă de flăcări, în care gândurile ard dezlănțuite și fumegă, precum într-un incendiu. Să fie normali. Sau, din moment ce normalul este imposibil, să fie goi pe dinăuntru. Și singura modalitate în care puteam fi gol pe dinăuntru era să nu mai trăiesc. Unu minus unu este egal cu zero.

Dar nu era simplu, de fapt. Chestia ciudată la depresie e că, deși e posibil să ai multe gânduri sinucigașe, teama de moarte rămâne aceeași. Singura diferență e că durerea de a fi viu devine tot mai mare într-un timp foarte scurt. Așadar, când auzi că cineva s-a sinucis, e important să știi că moartea nu era deloc mai puțin înfricoșătoare pentru acea persoană. Nu a reprezentat o „alegere“ în sensul moral al cuvântului. Să judeci asta înseamnă să nu înțelegi.

Am stat acolo o vreme. Adunându-mi curajul să mor, apoi, adunându-mi curajul să trăiesc. A fi. A nu fi. Chiar acolo, moartea era atât de aproape. Încă un strop de teroare și balanța s-ar fi înclinat. E posibil să fie un univers în care am făcut acel pas, dar nu este acesta. Aveam o mamă și un tată și o soră și o iubită. Asta însemna că existau undeva patru oameni care mă iubeau. În acel moment, mi-am dorit îngrozitor de tare să nu fi fost niciunul. Nici măcar unul. Iubirea mă înlănțuia aici, în capcană. Iar ei nu știau cum era, cum era mintea mea. Poate că, dacă ar fi stat timp de zece minute în capul meu, ar fi spus ceva de genul: „Oh, da, de fapt, e în regulă.

Ar trebui să sari. Fugi și sari și închide ochii și fă-o pur și simplu. Adică, dacă ai fi luat foc, te puteam acoperi cu o pătură, însă flăcările sunt invizibile. Nu avem ce să facem. Așa că sari. Sau dă-mi un pistol și te împușc eu. Eutanasie.“

Dar nu așa mergeau lucrurile. Dacă ești deprimat, durerea ta e invizibilă.

În plus, dacă e să fiu sincer, eram speriat. Dacă nu aș fi murit? Dacă doar aș fi paralizat, ajungând prizonier, fără să mă pot mișca, în această stare, pentru totdeauna? Cred că viața îți oferă întotdeauna motive pentru ca să nu mori, dacă ești suficient de atent. Acele motive pot proveni din

trecut – oamenii care ne-au crescut, poate, sau prietenii ori iubiții – sau din viitor – posibilitățile cărora le-am pune capăt.

Așa că am continuat să trăiesc. M-am întors la vilă și am vomitat din cauza stresului provocat de întreaga situație.

 

O conversație prin timp – partea întâi

EU ATUNCI: Vreau să mor.

EU ACUM: Ei bine, n-ai să mori.

EU ATUNCI: Cumplit!

EU ACUM: Nu, e minunat. Ai încredere în mine!

EU ATUNCI: Nu fac față durerii.

EU ACUM: Știu, dar va trebui să reziști. O să merite.

EU ATUNCI: De ce? Totul e perfect în viitor?

EU ACUM: Nu, sigur că nu. Viața nu e niciodată perfectă. Și încă mai intru în depresie din când în când. Dar sunt într-un loc mai bun. Doare mai puțin. Am descoperit cine sunt. Sunt fericit. Chiar acum, sunt fericit. Furtuna o să se termine. Crede-mă.

EU ATUNCI: Nu pot să te cred.

EU ACUM: De ce?

EU ATUNCI: Ești din viitor, iar eu n-am niciun viitor.

EU ACUM: Tocmai ți-am spus…

 

Pastile

Au trecut zile întregi fără să mănânc ceva normal. Nu am observat foamea din cauza tuturor celorlalte lucruri care se petreceau cu corpul și creierul meu. Andrea mi-a spus că aveam nevoie să mănânc. S-a dus la frigider și a scos o cutie de gazpacho Don Simon (în Spania se vinde în cutii, ca sucul de fructe).

– Bea asta, mi-a spus, deschizând capacul și dându-mi cutia.

Am luat o gură de supă. În momentul în care mi-a atins limba mi-am dat seama cât de foame îmi era și am mai luat câteva înghițituri. Am terminat cam jumătate din cutie până a trebuit să ies și să vomit din nou. Sigur că dacă îți vine să verși de la gazpacho nu înseamnă neapărat că ești bolnav, dar Andrea n-a vrut să riște.

– Dumnezeule, a spus. Plecăm acum.

– Unde? am întrebat.

– La spital.

– O să mă facă să iau pastile, am spus. Nu pot lua pastile.

– Matt. Ai nevoie de pastile. Să nu iei pastile nu mai e o opțiune. Mergem, bine?

Am adăugat un semn de întrebare în ultima ei replică, dar nu o țin minte ca pe o întrebare. Nu știu ce am răspuns, dar știu că am mers la spital. Și că am primit pastile. Doctorul mi-a verificat mâinile. Tremurau.

– Deci cât a durat atacul de panică?

– Nu s-a oprit cu adevărat. Inima încă îmi bate puternic. Mă simt ciudat.

„Ciudat“ nici măcar nu acoperea sensul a ceea ce simțeam. Nu cred că i-am mai dat detalii. Până și vorbitul presupunea un effort intens din partea mea.

– E adrenalină. Doar atât. Cum e respirația ta, o simți foarte accelerată?

– Nu. E doar inima mea. Adică, respirația… mi-o simt ciudată…, dar totul se simte ciudat.

Mi-a pus mâna pe piept. A început să pipăie. Două degete apăsate în piept. S-a oprit din zâmbit.

– Ești drogat?

– Nu!

– Ai consumat droguri?

– În toată viața mea, da. Dar nu săptămâna asta. Am băut mult, în schimb.

– Vale, vale, vale, a spus. Ai nevoie de diazepam. Foarte mult. Doza maximă admisă.

Pentru un doctor dintr-o țară în care puteai lua diazepam fără rețetă, ca și cum ar fi fost paracetamol sau ibuprofen, era mare lucru.

– O să te facă să te simți mai bine. Promit.

Am stat acolo întins și mi-am imaginat că pastilele funcționau. Pentru un moment, panica a scăzut la un nivel de anxietate intensă. Dar acel sentiment de relaxare momentană mi-a declanșat și mai multă panică. Iar ce a urmat a fost o inundație. Am simțit că totul se îndepărtează de mine, ca atunci când Brody stă pe plajă în filmul Fălci și crede că vede rechinul. Stăteam pe o canapea, dar am simțit cum totul se îndepărtează. Ca și cum ceva mă distanța și mai tare de realitate.


MATT HAIG este autorul mai multor volume de succes, precum Reasons to Stay Alive (Câteva motive să iubești viața, Nemira, 2018), How to Stop Time (Cum să oprești timpul, Nemira, 2018), Notes from a Nervous PlanetThe Humans (Umanii, Nemira, 2016). Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie. În România au mai apărut la Editura Nemi cărțile pentru copii Un băiat numit Crăciun și Fetița care a salvat Crăciunul, iar a treia carte din serie, Eu și Moș Crăciun, este în curs de apariție. Volumele lui au fost traduse în peste 30 de limbi.
carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here