Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021) are între paginile sale o fragilitate aparte, ca liniștea după o furtună teribilă, cea care lasă în urmă atât durere, cât și speranță. Autoarea Laura Imai Messina s-a stabilit în Japonia și a debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale. Nenumărate alte cărți de succes au urmat debutului, iar romanele sale se scriu adesea în cafenelele din capitala niponă și chiar în metrourile care traversează imensul Tokyo.
Tradusă în peste 20 de limbi, cartea are ca punct de pornire tragedia provocată în martie 2011 de un tsunami uriaș. La poalele muntelui Kujira-yama (Muntele balenei), lângă orașul Otsuchi, este instalată o cabină telefonică într-o grădină, fără a fi însă conectată, lăsând glasurile celor care vin în pelerinaj la acest loc să fie purtate de vântul care uneori e de neoprit.
Yui nu intră multă vreme în cabina telefonică, ci doar îi urmărește din grădină pe cei care merg acolo să vorbească familiilor dispărute în urma tsunami-ului sau chiar cu oameni dragi pe care i-au pierdut din alte motive. Yui face astfel o călătorie cu totul aparte, prinsă între suferință și redescoperirea vieții, învățând cum să respire și să trăiască din nou după ce își pierde mama și fiica în mijlocul tragediei.
Kujira-yama devine un loc al întâlnirii cu ceea ce a fost și ceea ce ar putea fi, un loc de vindecare și un spațiu nesupus timpului, unul care naște întrebări la care Yui încearcă să găsească răspunsuri pentru a continua să trăiască în noua realitate. Reflecțiile din Ce încredințăm vântului, această liniște a suferinței și a redescoperirii vieții, amintesc de Cartea albă a lui Han Kang și de spiritul unui echilibru regăsit adesea în literatura japoneză.
Întâlnirea cu Takeshi, cel care și-a pierdut soția în urma aceleiași tragedii și care în prezent își crește fiica, Hanna, cea care nu a mai vorbit după dispariția mamei sale, transformă firul acestei istorii într-una de prietenie, de relație aparte care consolidează existența fragilă, dezvelită în fața vieții, între cei doi.
Cum se vindecă rănile? Când începe speranța să se arate cu adevărat, când și cum începe să prindă forță? Yui își măsoară, cu pași mici, această revenire la viață, într-o călătorie-poem a propriului său destin pe care acum îl împarte în două momente definitorii: înainte și după. Înainte de orice, încearcă să găsească maniera în care va putea proteja existența celor două ființe iubite și care acum nu mai erau în viață:
„Despre cine nu se știe nimic nu-i nimic de spus.
De cine nu se știe nimic nu-i pasă nimănui.
În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merita să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești și cu morții, dacă e nevoie”.
Este misiunea autoarei și este misiunea lui Yui.
Yui învață să trăiască acum cu absența, să încerce să recompună din amintiri și din obiectele rămase ceea ce conta cel mai mult. Drumul său nu e unul ușor, dar e alinat de fiecare pas pe care îl face înspre un viitor încă incert. Literatura Laurei Messina pare că vindecă prin scris, prin acest ritm ușor al valurilor, printr-o cadență aparte care face loc, de fiecare dată, atât insuportabilului, cât și speranței: „Era de-ajuns să accepte că mâinile nu mai ating nimic, că memoria poate face uriașul efort de a umple absențele, că bucuria de a iubi s-ar concentra nu în a primi, ci în a da”. Concluziile lui Yui sunt timide, sunt mici încercări și reușite în a-și contura această nouă existență din care pare că a pierdut totul.
Disperarea lui Yui e contrabalansată și alinată de felul în care scrie Messina, de alegerile pe care le face pentru fiecare cuvânt în parte. De aici și senzația că uneori împletește proza cu poezia, că alege să scrie dând naștere unei tăceri prelungite și nu unui roman. În liniște se ivește și speranța, în liniște se găsesc și aceste răspunsuri care, treptat, îi transformă viața lui Yui: „Dragoste era, dar asta nu schimba nimic. Cu atât mai puțin ar fi putut salva pe cineva.
Dragostea nu aranja o grădină, nici nu făcea ordine în casă. Era un lucru care nu folosea la prea multe”. Aici e o mostră a ceea ce se desprinde din noua modalitate de a-și trăi viața, cel puțin la început. Aici sunt acele reflecții care fac din Ce încredințăm vântului o alinare continuă, o a doua șansă care crește, din ce în ce mai mult, cu fiecare pagină.
Messina scrie aproape cu duioșie despre durere și fragilitatea care apare în urma pierderii. Printre crăpăturile din zid zărește însă de fiecare dată razele unui soare care încălzește din ce în ce mai tare. Viața însăși răzbate din paginile acestui roman în care destinele se reîmpletesc și poveștile se rescriu onorând atât trecutul, cât și prezentul și viitorul: „Viața cu timpul te consuma, crea nenumărate fisuri, crea fragilitate. Dar tocmai acestea hotărau istoria fiecărui om, îl îndemnau să meargă mai departe ca să vadă ce o fi mai încolo”. Yui își dezvăluie misterul propriei vieți, își înțelege propria ființă în deplinătatea ei, cu rănile sale care acum fac parte din cine este, dar și cu emoțiile sale pe care viața i le oferă, din ce în ce mai puternic, pentru a o rechema înspre ceea ce înseamnă a-ți continua existența: „Yui înțelese că nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. Că înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți. Acei puțini oameni care ne explică cum să deosebim sentimentele, și cum să identificăm zonele hibride care ne fac să suferim, dar care ne fac totodată diferiți. Diferiți și speciali”.
E un roman-mărturie în fața pierderii și, totodată, un roman-pansament, o alinare pe care Ce încredințăm vântului o transformă într-un omagiu adus celor dispăruți, dar și celor rămași pe care îi învață sau cărora le reamintește că au voie să trăiască din nou, să iubească din nou, să lase marea cea năvalnică să le scalde lacrimile și, în același timp, să le mângâie picioarele.
Laura Imai Messina, „Ce încredințăm vântului”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 216, traducere: Smaranda Bratu Elian
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Silas Baisch pe Unsplash
scrie un comentariu