librariadelfin.ro

Unii se bucură când pot publica la edituri importante din România. Alţii, când li se epuizează stocul celei mai recente cărţi. Unii, mai norocoşi, sunt fericiţi când le apare o traducere. Câţiva, când se scrie despre cărţile lor pe site-urile de specialitate, în diverse reviste ori, şi mai şi, în publicaţii din străinătate. Foarte puţini au şansa de a fi invitaţi la festivaluri literare din afară şi atunci trăiesc altfel împlinirea ca scriitori. Cum trăiţi dumneavoastră acest „detaliu”?

O anchetă literară cu: Tatiana Niculescu, Bogdan Costin, Mihail Vakulovski, Lavinia Bălulescu, Flavius Ardelean, Adina Popescu, Radu Paraschivescu şi Cosmin Leucuţa.

Tatiana Niculescu

Nici un eveniment exterior, oricât de flatant, nu poate face mai bună sau mai rea confruntarea celui care scrie cu el însuși în actul ca atare de a scrie. Cel mult, îl poate încuraja sau descuraja. Un bun meseriaș poate să nu primească nici un premiu pe parcursul vieții lui și să fie cel mai împlinit om validat de chiar îndemânarea și experiența sa de lucru. În ce mă privește, am sentimentul împlinirii profesionale ca scriitor când lucrez la o carte nouă, când străbat toate etapele documentării – asta mai ales când scriu biografii –, când trăiesc în lumea cărții pe care o scriu și a celor a căror viață o reconstruiesc, când caut un cuvânt sau altul care să exprime exact un gând, când confrunt date, declarații și cronologii cu fișele unui dosar aproape detectivistic despre o epocă anumită, când încerc să recuperez harta emoțională și intelectuală a oamenilor despre care scriu, în fine, când intru în pielea lor ca să privesc lumea cu ochii lor și ai timpului lor. Dacă la capătul acestei aventuri în spațiu-timp pot să recitesc ce am scris cu sentimentul că m-am apropiat de misterul unei vieți și al unei epoci, atunci trăiesc un fel de împăcare cu mine însămi și cu scrisul. A doua situație în care am sentimentul împlinirii ca scriitoare este când un cititor – indiferent cine ar fi el sau ea – îmi spune că a rămas pe gânduri citind ce am scris și când surprinde în cartea mea lucruri pe care credeam că numai eu le știu, că țin de culisele stilistice, documentare, etc. ale scrisului meu sau de țesătura din spatele textului. Întâlnirea cu cititorul dibaci îmi dă, într-adevăr, un sentiment, nu știu dacă de împlinire, dar de rost profesional cu siguranță. După cum întâlnirea cu cititorul îmbătat de propria vanitate sau suferind de analfabetism funcțional îmi produce fie tristeți mizantropice, fie îmi stimulează umorul. Dar nu cred în împlinirea de unul singur, adică a scriitorului consumat de idee care scrie pentru el însuși. Și nici, la extrema cealaltă, în efortul scriitorului de a răspunde așteptărilor unui public cât mai larg. Împlinirea în meseria de scriitoare este, deci, pentru mine, suma acestor întâlniri imponderabile, niciodată sigure sau de la sine înțelese: cu ceea ce am eu în cap și vreau să exprim cât mai limpede, cu cititorul ideal cu care dialoghez încontinuu scriind și cu cititorul real, după ce cartea a apărut și, într-un fel, nu-mi mai aparține.


Bogdan Costin

Împlinirea (mult spus profesională) ca scriitor ar fi pentru mine începutul sfârșitului ca scriitor. Din fericire, încă nu o am.

Desigur, am avut parte de momente bune, care m-au ajutat să mă văd ca pe un scriitor. Dintre cele enumerate de tine, câteva. În primul rând, ca fost scriitor de texte pentru teatru, punerea în scenă a două piese și premiile luate de texte. Apoi, când m-am transformat în scriitor de proză, mi s-a părut tare că mi s-au publicat cele două romane la Cartea Românească, editură care pe vremea aceea ținea de Polirom. Cum să faci primul milion, în 2013, Sfârșitul a fost aproape, în 2016. Într-o lume în care se spunea că dacă vrei să publici, trebuie să publici pe banii tăi, iar asta nu s-a aplicat în cazul meu. Ambele și-au epuizat tirajele până acum. Probabil, apogeul a fost traducerea neverosimil de firească, aproape ca de la sine, a primului meu roman, Cum să faci primul milion, în Franța, la o editură ce face parte din grupul Flammarion. Acolo am fost invitat la lansare, în cadrul Livre Paris, în 2018, împreună cu traducătoarea mea, doamna Florica Courriol, a cărei perseverență este singura „vinovată” de apariția romanului în Franța.  Și traducerea lui în Macedonia de Nord și apariția unui fragment în antologia lansată la Berlin, Viața ca un blat de tort, în compania unor scriitori mult mai realizați ca mine, toate m-au marcat pozitiv.

Cu adevărat însă mă voi considera împlinit ca scriitor peste niște mulți ani, când voi vedea că romanele mele sunt citite și descoperite și de noile generații. Va însemna că am avut ceva de spus relevant, dincolo de contextul mărunt al prezentului. Testul timpului e singurul pe care îl consider relevant când vorbim despre literatură. Mă voi considera împlinit când voi avea certitudinea că romanele sau volumul de povestiri pe care-l asamblez acum vor căpăta o viață a lor, absolut independentă de mine. Vor călători prin lume, vor fi recomandate prin viu grai de la persoane necunoscute mie către alte persoane necunoscute mie. Și vor aduce bucurie sau gânduri neașteptate sau trăiri noi celor care le vor citi. Premisele există, deja văd cum aceste lucruri se întâmplă, le simt pe Goodreads sau pe Facebook când îmi mai scriu oameni ca să-mi spună ce mult le-a plăcut ce am scris. Sau prin recenzii publicate pe net. Pe Goodreads, e un sentiment plăcut când vezi că încă un cititor s-a apucat de romanul publicat acum 7 ani, deja.

Fiecare astfel de confirmare mă aduce mai aproape de sentimentul de împlinire ca scriitor. Dar mai e cale lungă până acolo, să avem răbdare.


Mihail Vakulovski

Eu mă bucur cînd, după ce mi-am găsit tema sau subiectul care nu mă mai lasă în pace, lucrez la poveste, procesul scrierii fiind cea mai mare plăcere pentru mine ca scriitor. Chinul vine abia la corectură şi redactare, cînd trebuie să mai tai sau să lipeşti, să cizelezi sau să limpezeşti, dar dacă după asta-s mulţumit de rezultat şi mă distrez la relectură înseamnă că manuscrisul e gata pentru publicare. La începuturi mă bucuram mult cînd îmi vedeam cartea apărută, dar acum nu mă mai grăbesc deloc cu publicatul; şi cea mai recentă carte de poezie, „Riduri” (Casa de Pariuri Literare), şi noua carte de proză, „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” (Editura Humanitas, Colecţia 821.135.1 – Scriitori români contemporani), fiind editate după ani de zile de sertar, unde le-am ţinut doar pentru mine. E foarte important şi unde-mi public cartea, şi cine scrie prefaţa, postfaţa sau prezentarea de pe coperta a IV-a, cine şi cum face coperta, în ce colecţie va fi publicată – toate contează pentru mine, de aceea nu am unde să mă grăbesc cu publicatul. „18+ (antologie de proză Tiuk)”, de exemplu, a aşteptat vreun an coperta lui Dan Perjovschi şi nu s-au supărat nici scriitorii dintre cele două coperte, nici editorul. După publicarea cărţii fireşte că mă bucur cînd primesc semnale pozitive de la prieteni, scriitori, cititori, cînd cartea se vinde foarte bine şi despre ea se scriu cronici, dar e şi o părere de rău cînd îşi epuizează tirajul repede şi librăriile nu mai au de unde s-o comande, aşa cum s-a întîmplat cu primele tiraje la „Riduri”, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” şi „Tata mă citeşte şi după moarte”. În cazul în care cartea e şi tradusă sau te duce în turnee literare ori pe la festivaluri naţionale şi internaţionale e şi mai plăcut. Mai mult de atît ce să-ţi doreşti de la o carte? Să reziste în timp şi cititorii să ceară un nou tiraj, eventual să fie transformată într-un spectacol de teatru extraordinar, cum s-a întîmplat cu cartea tatălui, „În gura foametei”, sau să fie ecranizată de un regizor care-ţi place foarte mult.


Lavinia Bălulescu

Împlinirea, deși n-aș numi-o profesională (pentru că nu simt că profesia mea ar fi cea de scriitor, având în vedere că nu e ceva ce fac în fiecare zi și nici nu câștig mai nimic din asta), așadar împlinirea înseamnă pentru mine un mesaj pe care mi-l scrie cineva care a citit o carte de-a mea, un articol de-al meu sau care m-a văzut vorbind undeva. E cineva care nu mă cunoaște, pe care nu-l cunosc, dar care citindu-mă a simțit ceva. Simțim tot mai rar și tot mai puțin, așa că e uriaș când putem trece de suprafața lucrurilor. Pentru mine e foarte important să știu că ajung la alți oameni, așa cum e la fel de important să le spun altor oameni că reușesc să ajungă la mine.


Flavius Ardelean

Împlinirea mea se face simțită – când și dacă se face simțită – înaintea desfășurării scenariilor enumerate mai sus. Izbânda în fața unei metafore reușite contribuie la împlinirea mea ca scriitor. Când acele mici recipiente de sens și emoții prind contur pe pagină, când îmi reușește acel transfer, acea „purtare dincolo”, ce zace în etimologia metaforei – atunci mă simt împlinit. Ceea ce înseamnă și că am de-a face cu mici încercări și reușite zilnice; cele de ieri nu sunt garantate astăzi, așadar împlinirea de acest soi nu poate fi decât efemeră și este bine să fie așa. Fiecare pagină un memento mori. Însă împlinirea supremă ca scriitor este pentru mine când izbutesc să duc o carte până la final și observ că am apropiat-o, pe cât am putut de bine, de modelul ce mi s-a conturat în minte. Cartea ca o mare metaforă reprezintă împlinirea mea profesională. Ce vine după (publicarea, epuizarea stocului, traducerile, festivalurile, premiile etc.) sunt împliniri ce nu mai țin de poveste și de autor, sunt reușite ce se îndepărtează, deci se și răcesc, de orizontul creației și de creatorul ce rătăcește acolo. Sunt bune pentru că aduce opera mai aproape de cititor, împlinindu-i astfel destinul, dar creatorul dă naștere creației și fără ele, în acel proces continuu și de neevitat al meditației din miezul creației, când scriitorul reflectă la imaginile primite și le redă conform abilităților sale. Scriitorul din mine există doar atunci când scrie, atunci este fericit, nu când observă ce se întâmplă ulterior cu scrisul său, când este, de regulă nefericit, astfel încât împlinirea mea ca scriitor e dată de suma reușitelor la nivel de cuvânt, de frază și de figură de stil.     


Adina Popescu

Adevărul este că în ultima vreme sînt din ce în ce mai dezamăgită (ca să nu zic că am căzut într-o mică depresie) și nu mai simt vreo motivație exterioară pentru a continua să public. Desigur, vreau să termin proiectele pe care le-am început, în primul rînd trilogia „O istorie secretă…”, apoi cartea despre vacanțele în comunism, o să o fac în primul rînd pentru mine. Apoi, voi scrie probabil un roman asumat pentru adulți, nu voi mai încerca să scriu cărți „pe muchie”, destinate atît adulților cît și copiilor în ideea că o poveste bună prinde oricum, că se poate citi la orice vîrstă, că ar conta niște paliere de lectură, stilul, frazele la care ai „rînit” ca prostul ani întregi, o profunzime a lecturii etc. Nu trăiesc nici în Germania, nici în UK, nu pot face aici o carieră din asta. De fapt, simt că în România nu voi face niciodată o carieră ca scriitor, indiferent de cum voi scrie, „comercial” sau nu, pentru popor, pentru elite, pentru femei etc. Voi rămîne doar un om care scrie printre mulți alții și care trăiește de fapt din mici activități colaterale, „comisioane” etc. Nu există ierarhii – sînt cîțiva, foarte puțini, scriitori care au o recunoaștere de prim eșalon, însă unde sînt scriitorii de eșalon doi, cinci? Cum știu eu dacă sînt mai bună sau mai slabă decît confratele meu scriitor x, din moment ce un aparat critic nu (mai) există, cei mai mulți dintre critici au devenit ei înșiși scriitori, nu există cronică de întîmpinare, nu mai există cronică în general aproape deloc (și nici nu interesează pe nimeni, de fapt), nu există (ca și în alte domenii, de altfel), un sistem de valori clar, nimeni nu-ți ridică sau îți îngroapă o carte peste noapte, de multe ori o publici direct îngropată, ai mereu senzația că nu ajunge la cititori, și nu din vina editurii sau a lipsei de promovare. Poate că nu mai există, de fapt, nici cititori, ne citim doar între noi, ăștia care scriem, ca să ne comparăm sau din solidaritate de breaslă, uneori nu mai facem nici asta. În aceste condiții în care nimeni pare să nu mai citească nimic, apar din ce în ce mai mulți oameni care vor să publice și o fac, în fond nu e dificil deloc. Oricine poate să fie scriitor, nu-i așa? Și va avea un succes răsunător în cercul lui restrîns, nimeni nu-i va spune dacă e bun sau prost, așa cum nici eu sau scriitorul x sau y nu avem un feedback real. Cu traducerile e o loterie, nu există vreun program coerent în acest sens, vreo instituție sau organizație implicată în mod real, decent, fără parti-pris-uri, căci, da, există în schimb găști literare și trend-uri (literatură scrisă de femei, activism, corectitudine politică), ajungi în situația de a te ruga de un traducător sau de altul să „te traducă”, eventual să-ți devină și „agent literar” (din fericire, traducători buni din limba română există… mi-e milă de ei cîți scriitori îi „hăituiesc” pe la tîrguri sau alte evenimente). Dacă „prinzi” vreun tîrg de carte internațional, l-ai prins pe Dumnezeu de picior! și oricum prezența ta acolo nu te ajută la nimic în „carieră”, instituția a bifat, tu ai bifat. Te-ai dus, ai căscat gura la ce piețe minunate de carte au țări precum chiar și Polonia sau Cehia, te-ai întors la tine acasă. Apoi, în anul următor, îți faci nervi că de ce la un tîrg „inofensiv” precum Tîrgul de carte pentru copii de la Bologna „se merge” pe criterii politice și ajung acolo să ne reprezinte niște autori care nu au nicio treabă cu literatura pentru copii (au scris și ei niște poezele pentru copilul lor cînd era mic), cum ajung niște scriitori care nu sînt de fapt scriitori pe la tîrguri în China etc. Și-ți mai apare încă o carte, dacă vinzi 500 de exemplare ești fericit, exact ca amicul tău de pe Facebook care a publicat și el un roman „pe banii lui” și a devenit peste noapte scriitor. Și apoi începi să te întrebi – de ce scrii? Pentru cine scrii? Și, poate, te orientezi cît mai ai timp spre alte ocupații mai profitabile.       


Radu Paraschivescu

Succesul meu e intern, cel puţin deocamdată. N-am fost invitat la festivaluri organizate în alte ţări. Dacă mă gândesc bine, nici prin România nu s-a înghesuit lumea să mă cheme. Dacă mă gândesc şi mai bine, am fost o dată la Iaşi, la FILIT, şi atât. În ce priveşte traducerile, deocamdată nimic. Am, e adevărat, două propuneri recente, concretizate în contracte de traducere – în Portugalia şi Serbia – pentru două romane: Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru. În ţară stau foarte bine, da, dar îmi aduc aminte cât de greu am început: cu o aşteptare de opt ani (după 1989) până când un editor a binevoit să declare că îmi pierduse dactilograma. Cu o minciună jenantă, de care am avut parte din partea unui editor cu care astăzi sunt coleg. (Persoana susţinea că-mi citise prozele, dar că, din păcate, editura la care lucra nu publica literatură română. Nu le citise, pusesem pagina 5 invers decât pe celelalte şi invers am găsit-o. Iar la o săptămână după refuz editura a lansat două colecţii de literatură română.) În fine, cu publicarea unui roman fără tiraj, doar pentru testarea unei minitipografii care era de fapt o imprimantă ceva mai îndrăzneaţă. (La deschiderea romanului, începeau să zboară paginile.)

Acum, în schimb, lucrurile arată cu totul altfel. Humanitas, editura la care public de cincisprezece ani, mi-a arătat încredere când aveam mai mare nevoie. Fără trambulina ei, probabil că astăzi noi doi n-am fi avut niciun comerţ. Aşa, am la ora asta un public care îmi aşteaptă, îmi citeşte şi îmi comentează cărţile – pe bloguri, pe site-uri etc. Primesc impresii de la cititori pe messenger şi mă bucur că le pot răspunde. Nu sunt un răsfăţat al revistelor literare, dar nici n-am fost ocolit cu bună ştiinţă. Octavian Soviany, Alina Purcaru, Simona Sora, Despina Jderu, Marius Chivu, Dan Perşa, Marius Miheţ şi alţi câţiva şi-au făcut timp să mă citească şi să scrie despre cărţile mele, ceea ce e răsplătitor. Cu o medie a tirajelor care trece de 10.000 de exemplare per titlu, cred că pot fi bucuros.


Cosmin Leucuţa

Aducându-mi aminte cum mi-am început viața de scriitor, ce-aș putea spune despre împlinirea literară? Mi se pare că e schimbătoare, ca multe alte lucruri. Acum 10 ani, pe când lucram asiduu la primul roman, îmi doream foarte mult să îl văd publicat. După ce am primit volumul și l-am ținut în mână – încă mirosea puternic a cerneală tipografică – am simțit un fel de gol înăuntru, ca și cum, „Na, acum că ți s-a împlinit visul ăsta, ce mai faci?” Așa că automat am ajustat și am țintit puțin mai sus. Să public următoarea carte, să-mi construiesc un univers literar. Poate să public texte independente într-o revistă. Să ajung la un festival, să vorbesc în fața oamenilor despre cărți, poate să fiu plătit mai serios pentru chestia asta cu scrisul. Da, banii ar fi și ei un plus, dar n-am început să scriu pentru bani și nu cred că va fi vreodată despre bani. Încetul cu încetul, am ajuns să bifez majoritatea chestiilor pe care le poate „păți” un scriitor, la nivel național. N-aș putea spune că tânjesc atât de mult după recunoaștere în afara granițelor, deși ar fi drăguț, presupun, să ajungi să îți freci coatele cu scriitori recunoscuți pe toate continentele, poate să faci și tu parte dintre ei, să îți vezi cuvintele împărtășite dincolo de granițe. Ce-mi doresc acum? Să am mai mult timp pentru scris, să nu mai trebuiască să-mi programez inspirația. Sunt curios cât durează până ajung acolo, și mai ales ce o să vreau apoi.


Fotografie reprezentativă de Neel pe Unsplash (crop).

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here