După îndrăznețul său volum de debut, În grădina căpcăunului, centrat pe sondarea sexualității feminine, înțelegerea singurătății și căutarea autenticității, Leïla Slimani ne-a surprins cu thrillerul psihologic Cântec lin, ale cărui stil (percutant) și atmosferă (apăsătoare) au reușit să redea extrem de realist alienarea și dependența ce conduc la tragedia din final.
În cel mai recent roman al ei, Țara celorlalți, așteptat cu nerăbdare de cititorii familiarizați cu stilul său direct și sugestiv, Leïla Slimani, deși consecventă unora dintre temele sale predilecte (sexualitatea feminină), alege să adopte o serie de schimbări în stilul narativ.
Țara celorlalți constituie prima parte a unei saga de familie (gândită ca o trilogie), de inspirație autobiografică. Explorarea trecutului, a detaliilor din biografia personală, valorificarea filonului istoric privind viața socială și politică a Marocului anilor ’50, precum și adoptarea unui stil ce pierde puțin din nota percutantă atât de caracteristică în Cântec lin, ar fi principalele elemente de noutate din cea mai recentă proză a autoarei franceze, de origine marocană.
Plasată pe fundalul frământărilor secolului XX, în Marocul anilor ’40-’50, Țara celorlalți spune povestea dulce-amăruie a unui cuplu mixt, franco-marocan (Mathilde și Amin). În 1944 Mathilde, alsaciana mândră și nemulțumită de viața sa de mic-burgheză, îl cunoaște pe Amin, unul dintre marocanii veniți să lupte în armata franceză, pentru ca, la terminarea războiului, tânărul cuplu să se stabilească în Maroc și să își întemeieze o familie.
Se întrevăd, încă de la început, primele fisuri ale unei relații ce s-a coagulat sub imperiul atracției explozive dintre cei doi tineri, atât de diferiți: ea – înaltă și blondă, apreciind confortul unei vieți burgheze, dar având și demonul nesupunerii, el – scund, brunet, obișnuit cu lipsurile unei vieți modeste și prețuind, în tradiția culturii sale, obediența. În plus, cea mai importantă deosebire dintre ei, își spune cuvântul: el e marocan, ea, franțuzoaică.
Rasismul se adaugă dezamăgirilor, lipsei banilor, regulilor absurde de tot felul, erodând, încet și sigur, fundația acestei uniuni. Dezamăgită și debusolată, căutându-și reperele interioare și sfidând codurile sociale ale țării de adopție, Mathilde își găsește un rost în a se pune în slujba celor săraci și nevoiași, oferindu-și serviciile de îngrijire medicală populației de la sate. Chiar și așa, Mathilde începe să nu mai deslușească sensul unei vieți dezrădăcinate, duse în mijlocul pustietății, alături de cei doi copii, nici francezi, nici marocani.
Întrebările pe care Mathilde ajunge să și le pună după 10 ani în care a bătut în lung și-n lat asprele ținuturi ale unei țări ce nu va fi niciodată a ei, ci mereu a celorlalți, au un numitor comun – Ce las în urmă? Ce rămâne dintr-o viață?
„Sute de prânzuri înfulecate și mistuite, bucurii trecătoare din care nu mai rămăsese nimic, cântecele îngânate la căpătâiul unui pat de copil, după-amiezi în care alinase necazuri și de care nimeni nu-și mai amintea nimic […] Orice ar fi făcut și oricât de recunoscători i-ar fi fost copiii și pacienții ei, i se părea că viața ei nu era altceva decât o continuă scufundare. Tot ce făcea era menit dispariției, surpării.”
Surprinzător, Mathilde nu e singura care se simte străină în această țară cu obiceiuri și tradiții diferite, cu bărbați aspri și femei tăcute, și, în plus, bântuită de puternice convulsii sociale și politice: Selma, sora lui Amin și a lui Omar, îndură povara unor mentalități pe care, chiar dacă le cunoaște de mică, nu le poate accepta, conștientă de inechitatea lor. Corinne, un personaj secundar, soția doctorului Palosi Dragan, resimte și ea atât privilegiile traiului într-o țară de adopție (anonimatul), cât și neajunsurile acestuia, ale unor cutume seculare, inexorabile și imuabile, ce pun femeia într-un plan extrem de nefavorabil în raport cu bărbatul.
Iar acest microcosmos apăsător, dominat de relații deseori abuzive și înăbușitoare, este încapsulat, precum o Matrioșka, într-un macrocosmos geo-politic complicat, turbulent, marcat de puterea coloniștilor francezi și de nesupunerea localnicilor, ce degenerează în conflicte sângeroase.
Rădăcinile lui Mathilde, pe care ea însăși le-a ignorat multă vreme, desconsiderându-le, ies la iveală făcându-și loc în mentalul tinerei femei și căpătând o nouă valoare odată cu moartea tatălui ei. Fără a se pierde într-o narațiune psihologizantă, Leïla Slimani reușește să surprindă, succint și expresiv, tribulațiile lui Mathilde pusă în fața unei noi (posibile) opțiuni de viață.
Abordând o temă atât de diferită, vastă și complexă, Leïla Slimani reconfirmă curajul arătat încă de la debut. Ea nu se sfiește să înfățișeze lumii obrazul brăzdat de durere al Marocului, dar și cel pătat de crime al Franței acelor ani tulburi, în care istoria, scrisă de cei puternici, are miros de sânge.
Această carte este o recomandare călduroasă atât pentru cititorii fideli ai Leïlei Slimani, cât mai ales pentru cei care nu au avut prilejul să ia contact cu proza unei autoare ce nu se teme să disece teme incomode, deseori tabu, și care încă mai are de devoalat multe fațete ale personalității sale creatoare.
Leïla Slimani, „Țara celorlalți”, Editura Pandora M, anul publicării: 2021, traducere: Daniel Nicolescu, nr. pagini: 336
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu