Îmbiată de promisiunea unei lecturi care mă va face să „râd în hohote”, după cum ne spune Reese Witherspoon (care va deține și rolul principal în ecranizarea realizată de Netflix), am început să citesc „Cactusul”, romanul de debut al lui Sarah Haywood, absolventă de drept la Kent University.
Ce am descoperit a fost un roman amuzant, dar nu numai: „Cactusul” prilejuiește, deopotrivă, o lectură emoționantă și gravă. Dincolo de umorul (cam englezesc după părerea mea!), romanul lui Sarah Haywood abordează subiecte importante și dureroase.
Susan Green, personajul principal, este prototipul femeii în fața căreia majoritatea bărbaților ar lua-o la fugă: e rece, precisă, meticuloasă, îi place ordinea și detestă să fie luată prin surprindere. De la distanță pare „cactusul” personificat: deplin în perfecțiunea adaptării sale la vitregiile unui mediu care, în copilărie, nu a fost prea prietenos, ci de-a dreptul traumatizant.
„Are o expresie senină pe chip. Stinge lumina și închide încet ușa în urma ei, iar eu îmi dau seama că n-am simțit nici urmă de anxietate, umilință sau neputință toată ziua. Pe măsură ce lumina de afară se face tot mai slabă, de jos nu se aude niciun urlet, niciun strigăt. Nicio ușă trântită. Nu trebuie să stau ascunsă în întunericul din capul scărilor în cazul în care e nevoie să intervin între părinții mei. N-am niciun motiv pentru care să nu pot adormi, așa că mă cufund în somn.
Asta e ziua mea perfectă. Poate că am înfrumusețat puțin adevărul.”
Cu o mamă extrem de critică și un tată alcoolic și abuziv, având și un frate enervant și veșnic infantil, Susan dezvoltă un simț al reprimării oricărei manifestări emoționale pe care mulți l-ar putea considera exagerat, aproape patologic. La 45 de ani, viața îi pare perfectă: fără prea multe contacte umane, cu un apartament și o slujbă convenabile, ba chiar și cu un aranjament personal menit să maximizeze toate beneficiile posibile: sexul, sigur și fără bătăi de cap, căci partea emoțională a fost suprimată cu grijă, este precedat de instructive serate culturale.
Înspăimântător de singură, Sarah este convinsă că aceasta este cea mai bună dintre viețile posibile. Până când două accidente vin să dărâme toate certitudinile clădite cu atâta trudă: moartea propriei sale mame și vestea că Sarah însăși va deveni mamă.
Sarah pierde controlul – fetișul său personal – iar lumea sa devine o necunoscută cu multiple posibilități de rezolvare. Iar când în scenă intră unul după altul personaje bulversante și, mai ales, „umane” (vecina Kate, mătușa Sylvia, fratele Edward, prietenul acestuia, Rob) vârtejul a ceva necunoscut până atunci tinde o copleșească. Viața, cu emoțiile ei, o cuprinde pe Sarah într-o spirală bizară și amețitoare, care amenință echilibrul fragil, clădit pe imitații de simțire.
Într-o notă aparent amuzantă, Sarah Haywood vorbește despre traumă și abuz, despre frica de iubire și de asumare, despre cum ne putem ascunde în noi înșine de dragul stabilității și despre multe alte lucruri grave și importante. Chiar și cu umorul ei englezesc, îi reușește de minune să ne păcălească puțin, pentru ca noi, cititorii, să nu izbucnim în plâns.
Dar dincolo de păcăleală, dincolo și de o Susan construită, poate, ușor artificial, rămâne fondul trist și adevărat al realității multor suflete contondente, aflate în situația de a se închide în ele însele private de iubire, precum un cactus căruia milioane de ani de evoluție i-au închis frunzele transformându-i-le în spini.
Sarah Haywood, „Cactusul”, Editura Trei, anul publicării: 2021, traducere: Roxana Aneculăesei, nr. pagini: 416
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu