Tema romanului scriitoarei catalane Núria Pradas i Andreu, „Aroma timpului”, m-a dus cu gândul, inevitabil, la splendidul roman al lui Patrick Süskind, „Parfumul”. Deși diferite ca țesătură narativă, ambele încearcă să surprindă, în moduri diferite, miracolul creării acestei „emoții lichide” – parfumul.
Departe de a fi doar un roman despre crearea unui parfum, dar distanțându-se de căutarea patologică a aromei perfecte din „Parfumul”, „Aroma timpului” este și despre maturizare și autodepășire. Iubitorii faptului istoric vor găsi, în egală măsură, și detalii despre două epoci pline de strălucire și controversă, precum cea interbelică și cea de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Personalitatea lui Pablo Soto, orfanul a cărui poveste despre înmormântarea tatălui deschide narațiunea, are darul de a captiva și de a trezi simpatii încă de la primul contact. E greu să nu empatizezi cu un copil care devine orfan la vârsta de unsprezece ani și care, din acest motiv, trebuie să-și croiască o nouă viață, într-o nouă țară, plecând din Barcelona natală, la Grasse, în Franța, pentru a locui în familia adoptivă a mătușii, unchiului și vărului său.
Franța va deveni pentru Pablo nu doar țara de adopție, ci și patria formării sale, căci sub îndrumarea maestrului său, marele parfumier Ernest Beaux, va avea șansa să asiste la mirajul creării parfumurilor și la descifrarea semnificațiilor acestora.
„- Nu toate femeile se parfumează la fel, îi spunea, încercând să-l facă să înțeleagă dorințele lui Coco. În Franța, în Rusia, pretutindeni, într-un fel se parfumează o demi-mondaine și-n alt fel o fată cuminte.
– Și care-i diferența ? întreba un Pablo avid să învețe.
– Adu-ți aminte ce-ți tot spun, băiete. Mirosurile merg direct în simțuri, sunt pure emoții. Sunt arome, ca aceea de iasomie și de mosc, sau de nard, care fac ca mirosul unei femei să fie explicit sexual. Doar o curtezană sau, poate, o artistă s-ar încumeta să le folosească.
– Și-atunci, o tânără respectabilă ce folosește?
– Evident, un parfum floral delicat.”
Adevăratul catalizator al devenirii lui Pablo Soto îl reprezintă întâlnirea cu Coco Chanel, nonconformista creatoare care încerca să spargă barierele mentalității închistatei societăți burgheze de după Primul Război Mondial.
Astfel, în 1921, ajunsă la Grasse, capitala franceză a parfumului, Coco Chanel se află în căutarea unei esențe care să complementeze fericit și să-i pună în valoare creațiile vestimentare, propunând în locul fastului decadent și inutil, o simplitate studiată și revoluționară.
Cu o intuiție excepțională, Chanel a realizat faptul că o linie de modă ce accentuează feminitatea, fără a o diminua, ci, dimpotrivă, captându-i esența, trebuie însoțită de un miros de excepție, căci parfumul este cea mai intensă formă a amintirii.
„Parfumul ei trebuie să aibă miros de femeie. Nici de cocotă, nici de soție supusă. Nici de tânără, nici de bătrână. Nici de extravaganță, nici de discreție. Doar de femeie. Să fie parfumul feminității.”
Acest parfum legendar, marca unei întregi epoci, va fi reprezentat de Chanel Nᵒ. 5, la a cărui creație Pablo Soto este martor avid, conștient că asistă la un moment istoric în evoluția parfumurilor, dar și la șansa vieții sale: momentul ce-i revelează adevărata vocație, aceea de parfumier.
Istoria devenirii lui Pablo va traversa capriciile unei lumi aflate la răscrucea dintre două mari conflagrații mondiale, dar și meandrele unei iubiri imposibile, pentru Claudine, tânăra bogată și, deci, inaccesibilă. Această prăpastie a vieții lui va fi motorul dedicării cu care se va implica în munca descoperirii chimiei perfecte a esențelor.
Spre deosebire de apariția lui Coco din „Doamna de la Ritz”, romanul lui Melanie Benjamin, aici regăsim o Chanel nu doar determinată și întreprinzătoare, ci și nostalgică și vulnerabilă, îngenuncheată de o iubire, imposibilă prin voia sorții. Din acest motiv, sensibilă la suferința lui Pablo, ea va fi cea care va ocroti, în propriul atelier, fugara regăsire dintre el și Claudine.
Dar nici iubirea fără speranță și nici războiul nu-l vor împiedica pe Pablo Soto să își împlinească menirea: aceea de crea emoții olfactive – simboluri ale feminității, erosului și speranței. Căci speranța într-o nouă iubire, întruchipată de o crenguță de angelică, îl va face pe Pablo să ajungă la inima Parfumului din mintea sa, a acelui parfum ce va da întreaga măsură a maturității sale creatoare.
În deplin contrast cu dramatismul finalului romanului lui Süskind, această scriere, deopotrivă frumoasă și tulburătoare, se termină în nota regăsirii făgașului unor vieți. Un final dătător de energie, precum notele de vârf ale unui parfum proaspăt și exuberant, ce se opun mirosului greu al morții și distrugerii.
Núria Pradas, „Aroma timpului”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 352, traducere: Jana Balacciu Matei
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu