Până la ultimul paragraf, romanul lui Peter Swanson își ține cititorul aproape. Dar chiar până la ultimul paragraf, unul care face parte dintr-o scrisoare și, mai mult, reprezintă chiar P.S.-ul acelei scrisori. Ține de rezonanța întregii povești, construite pe seama a nenumărate răsturnări de situație, ca un iz de ironie fină să-și facă simțită prezența când și când, pentru că așa îi stă bine unui thriller psihologic. Însă ca aici eu n-am mai întâlnit. Adică mi-am imaginat că voi afla o rezolvare a tensiunii pe ultimele pagini, însă chiar așa, în ultimul paragraf, nu.
Ca să fiu cinstit până la capăt, parcă și acel ultim paragraf, deși răstoarnă din nou cursul poveștii și pune altfel lumina, tot mai lasă o urmă de îndoială. Mi-am propus să mă feresc de cuvinte mari, dar n-am cum să nu remarc calculul excelent, de adevărat strateg, pe care și l-a făcut Peter Swanson, felul în care a construit planul acestei cărți.
Ted și Lily se întâlnesc cu prilejul unui zbor de la Londra la Boston. Cumva, ajung să se confeseze, iar Ted să-i mărturisească nemulțumirea legată de căsnicie și bănuiala că soția lui, Miranda, îl înșală. De la una la alta, încurajați de câteva pahare, în mintea celor doi încolțește posibilitatea unei crime. Lily îi spune lui Ted că l-ar ajuta și, după ce se revăd la câteva zile de la acel zbor, planul lor e bătut în cuie.
Peter Swanson dezvăluie totul punându-și personajele să vorbească pe rând, astfel încât, treptat, cititorul pune cap la cap fragmente de adevăr, un adevăr ușor trunchiat după cum vede realitatea fiecare dintre naratori.
„Sincer, eu nu cred că să omori pe cineva este neapărat un lucru atât de rău pe cât îl consideră oamenii. Toată lumea moare. Ce contează dacă o mână de mere stricate sunt aruncate din copac ceva mai curând decât avea Dumnezeu de gând s-o facă? Iar soția ta, de pildă, pare să fie unul dintre cei care merită să moară.”
Lily îi spune aceste lucruri lui Ted, iar Ted nu-şi pune la modul serios problema de ce Lily, în fond o necunoscută, este atât de deschisă faţă de o crimă. Îi revine scriitorului, prin vocea lui Lily, sarcina de a dezvălui un trecut care explică psihologia acestei femei „degrabă vărsătoare de sânge”. Până la urmă, povestea fiecărui personaj se închide aparent perfect, conturând un thriller atent la acţiune, dar şi la definirea peste medie a personajelor.
„Cei care merită să moară” este mai mult decât o carte de consum. Un thriller foarte bine scris, cu perspective multiple, în care ai vrea să ţii cu cel slab, dar la un moment dat ai senzaţia că nu există buni şi răi, ci doar oameni pe care trecutul i-a format într-un anume mod. Există explicaţii şi justificări pentru orice faptă, fie ea şi reprobabilă.
„Motivul adevărat pentru care omorul era considerat atât de vinovat îl constituiau oamenii care rămâneau în urmă. Oamenii iubiți. Dar dacă cineva nu era de fapt iubit deloc?”
Eu, unul, aş fi vrut ca şi vocea amantului să fie prezentă în carte. Cred, însă, că ar fi implicat un alt ritm şi un alt stil din partea lui Peter Swanson, care fie a considerat că nu merită efortul, fie şi-a spus că thrillerul nu este pentru asemenea experimente. Personajele care „scriu” aici sunt cam de acelaşi nivel intelectual, prea puţin diferenţiate, nu au ticuri ori replici care să le individualizeze mai bine, iar amantul, Brad, ar fi trebuit să se exprime niţel altfel.
Altfel, mi-a plăcut cam tot. O carte pe care am citit-o cu o plăcere de care-mi era chiar ruşine câteodată, când mă aflam în tramvai, iar coperta mă trăda. Înţeleg de ce este „bestseller”. Merită (să nu moară 🙂 ).
Peter Swanson, „Cei care merită să moară”, Editura Litera, 2016, 320 de pagini, traducere din limba engleză şi note: Mirella Acsente
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Aleksei Zaitcev / Unsplash
scrie un comentariu