O lucrare oarecum ieșită din tiparele cu care suntem familiarizați – pentru că pune în balanță atât aspectele pozitive, cât și cele negative ale forțelor militare române – și care apare sub îndrumarea istoricului Ion Giurcă, prezintă exhaustiv rolul jucat de armata română într-unul dintre cele mai importante momente ale istoriei naționale. Animați de nobila intenția de a aduce un omagiu celor care au făcut posibilă realizarea idealului național și de a scoate la lumină aspecte mai puțin cunoscute ale „celor mai grei ani sub toate aspectele”, autorii opinează just că implicarea armatei române într-un război ce depășea cu mult posibilitățile ei nu trebuie să fie augmentată, nici subevaluată, ci numai tratată cu interesul corespunzător, atât de istoriografia românească, în general, cât și de cea militară în mod particular.
Începutul secolului XX, marcat de disensiunile dintre Marile Puteri, care determină constituirea celor două mari blocuri de alianțe, Puterile Centrale și Antanta, au prins România într-o situație extrem de delicată. Încă din prima lună de război, societatea e în fierbere, divizată între antantofili și germanofili. Mai mult, ca parte a unor alianțe secrete, România trebuie să ofere un punct de vedere cu privire la poziția ei în contextul geopolitic și geostrategic european al momentului. Cei doi ani de neutralitate constituie, așadar, pentru statul român un veritabil mers pe sârmă, cu aparente plase de siguranță, căci fiecare stat beligerant e preocupat de facto de propriile obiective și interese, nicidecum de doleanțele unor parteneri de coaliție, oricare ar fi fost aceia. Să ne amintim că în viitoarea combinație beligerantă de pe frontul oriental, poziția României, deși importantă, nu e lipsită de riscuri: fapt este că discutăm de un stat mic, aflat la confluența unor interese și posibilități de purtare a unui război de o anvergură nemaiîntâlnită.
S-a afirmat adesea, cu înverșunare chiar, mai ales după exodul populației în Moldova, că Ionel Brătianu ar fi comis păcatul de a fi implicat România în război fără o pregătire serioasă prealabilă. E o idee ce se cuvine a fi luată cum grano salis. Cunoașterea anumitor detalii conferă, evident, o altă amploare și semnificație faptelor la care facem trimitere. Instalat în ianuarie 1914, guvernul Brătianu s-a implicat direct în problema dotării armatei cu material de război, contractând credite externe de peste 300 de milioane. Cu toate acestea, logistic, armata era încă departe de reorganizare. În realitate, din acest punct de vedere, situația ei, față de alte state europene, nici nu suportă comparație. La fel de adevărat este că toate guvernele anterioare și-au manifestat reticența în alocarea surselor financiare necesare: lipsea muniția, echipamentul, materialele sanitare; nu existau posibilități de fabricare a armamentului pe plan intern, importurile erau problematice, condiționate de cererea mare de pe piață, și, apoi, mai era, desigur, problema foarte spinoasă a deficitului de cadre militare. Deloc neglijabil și un alt aspect: niciunul dintre statele europene interesate de atragerea României în război nu ar fi riscat să înarmeze un stat care încă nu-și precizase locul pe portativul războiului.
Una dintre erorile inexplicabile care s-au comis în acest interval de timp este că în fatidica vară a lui 1914 au fost întrerupte la noi cursurile Școlii Superioare de Război, fapt ce a generat consecințe deosebit de grave odată cu mobilizarea din 1916, realizată astfel cu cadre fără pregătire militară corespunzătoare sau cu rezerviști, așa-numiții „tătuci” sau milițieni. În noiembrie 1914, colonelul Vasile Rudeanu, responsabil cu armamentul, prezenta prim-ministrului situația: „Dacă intrăm în război cu munițiile ce avem, după circa două săptămâni de lupte, o parte din artileria noastră va fi silită să înceteze focul; o altă parte după trei săptămâni, iar la o lună și jumătate, întreaga noastră artilerie, din lipsă de muniții, nu va mai putea lupta. După aproximativ o lună de război, și o treime din infanteria noastră va fi și ea silită să înceteze lupta. Celelalte două treimi, lipsite de sprijinul artileriei, nu vor mai putea ține mult. Oștirea noastră va merge la înfrângere.”
În aceste condiții, mobilizarea, „unică în felul său pentru Armata română”, prin trecerea de la pace la starea de beligeranță, a fost mai degrabă improvizată, dar ea trebuie înțeleasă în contextul în care s-a produs, între structurile Marelui Stat Major Român neexistând o coeziune de spirit și de acțiune. Prin urmare, s-au înregistrat decalaje semnificative de ordin temporal în executarea ordinelor; operațiile militare, parte a unei strategii care se dorea a fi națională, nu au fost secretizate și s-a făcut abstracție, mai ales din lipsa experienței, de acel „front invizibil”, de importanță capitală în orice conflict armat. Adică tot ceea ce înseamnă servicii de spionaj, contraspionaj, propagandă și întregul arsenal de mijloace pe care îl presupune acesta: mită, șantaj, angajamente și, mai ales, lichidități. De altfel, lipsa unor servicii contrainformative a permis trădarea colonelului Alexandru Sturdza.
În privința luptelor de la Turtucaia, demoralizante nu doar pentru armată, ci pentru o țară întreagă, lucrurile sunt, de asemenea, departe de a fi simple. Așa cum au existat generali incapabili să gestioneze situații critice, în aceeași măsură se poate vorbi de fapte de eroism. E cazul sublocotenentul Lixeanu Nedelcu, care a preluat comanda unei companii, luptând până la ultimul cartuș cu o mână de ostași pe care îi mai avea alături, al locotenent-colonelului Popescu, căzut la datorie într-un contraatac al unor subunități de infanterie, al locotenentului în rezervă Titus Axinte și al multor, multor altora. Sub imperiul emoțiilor, în urma înfrângerii catastrofale soldate cu pierderea Cadrilaterului, au fost luate multe alte decizii nefericite. Printre erorile militare ale momentului se înscrie și propunerea orgoliosului general Averescu, Manevra de la Flămânda, „soluție” care câștigă în fața propunerii generalului Prezan, care insista pentru continuarea ofensivei din Transilvania, aflată atunci pe un trend ascendent. O altă decizie discutabilă a fost cea a semnării protocolului din august 1917 între partea română și cea rusă privind transferarea la Moscova al celui de-al doilea transport de valori din tezaurul României.
În schimb, pierderea Bucureștiului în Bătălia de pe Neajlov și Argeș a fost previzibilă, dată fiind interceptarea de către nemți, la 1 decembrie 1916, a unor agenți de legătură cu harta dispozitivului. Din fericire, situația a fost compensată prompt prin măsuri care au evitat producerea unui dezastru militar: „Sfârșitul anului 1916 a marcat pentru România un moment crucial. Într-o situație militară gravă, care părea a fi scăpată de sub control, cu trei armate ruse în Moldova, cu Oltenia, Muntenia și Dobrogea ocupate de trupele Puterilor Centrale, problema capitală pentru factorii de decizie politică și militară era salvarea teritoriului ei dintre Carpați și Prut.” Până la reangajarea armatei în război, decidenții militari și politici se confruntă cu nisipurile mișcătoare ale intereselor Rusiei, a cărei agresivitate e temperată abia după conferința de la Petrograd din ianuarie 1917.
Sosirea Misiunii Militare franceze și, la scurt timp, a celei ruse nu duce la o cooperare mai fructuoasă între cele două armate, care să ajute România. În fapt, în intervalul decembrie 1916- ianuarie 1917, acțiunile rușilor au vizat subminarea acțiunilor militare române la nivelul conducerii lor. Intenția lor era de a pune cele două armate române sub comanda generalului V.V. Zaharov, de a asimilia Marele Cartier General român în cadrul celui rusesc și, în cele din urmă, de a-și subordona căile ferate, sub pretextul menținerii liniei frontului. Punctul culminant al acestor pretenții infamante a constat în revendicarea de trimitere a trupelor române pentru reorganizare în afara țării. Toate aceste situații limită, cu potențial catastrofic pentru România, au fost demontate cu greu, rând pe rând, cu sprijinul neobositului general Berthelot, neîncrezător la rându-i în onestitatea intențiilor ruse.
Anul 1917 marchează noi încercări dictate de situația internă și de cea internațională, în particular cea din Rusia. Evacuarea și reorganizarea armatei în Moldova a fost, la rândul său, o acțiune de o complexitate extraordinară. Remanierea se făcea în vreme de război, nu exista o evidență clară a resursei umane disponibile și nici a resurselor materiale pe care se putea miza. Odată conturate principiile reorganizării, s-a stabilit ca fiecare mare unitate militară să dispună de divizii apte a se lupta și a se autogospodări în scopul ușurării „jocului indispensabil al înlocuirilor de pe front și al combinațiilor de manevră”. Fiecare armată era prevăzută cu „cavalerie, artilerie grea, pontonieri, servicii diverse (de aviație, telegrafie, de automobile), trupe și servicii de etapă”, iar cele patru luni de război, până la stabilizarea frontului din Moldova, vin cu costuri pe măsură: peste 100.000 de morți și dispăruți, aproximativ 150.000 răniți, prizonieri sau rămași în teritorii ocupate și pierderi mari de armament și materiale militare pe câmpul de luptă, capturate sau distruse. Aprovizionarea cu armament a României depindea de felul în care aliații ei gestionau obligațiile din cadrul Alianței și în pofida promisiunilor părții ruse, aprovizionarea pe ruta Arhanghelsk nu se realiza în parametrii conveniți.
Trăgând folos de pe urma expertizei ofițerilor francezi, care acționau atât pe linia frontului, cât și în spațiul dintre Siret și Prut, statul român și armata au reușit, într-un interval de timp destul de strâns și la un nivel concordant cu situația, să recupereze deficitele. Astfel s-au pus la punct structuri de informații și contrainformații, s-a instituit disciplina – pe linia frontului și în spatele acesteia –, efectivele au fost instruite în vederea manevrării armamentului de ultimă generație, dar și a tehnicilor de luptă dobândite deja de francezi în sângeroasele lupte de pe frontul de Vest. În scopul pregătirii pentru luptă, soldați, ofițeri și gradați au urmat cursurile diferitelor școli înființate în acest sens: școala de mitraliere de la Vaslui, de grăniceri de la Brodoc, de puști mitraliere de la Sodomeni și de gaze asfixiante de la Iași. S-au înființat primele unități de vânători de munte (într-una din acestea a luptat și Ioan Missir, autorul romanului „Fata moartă” s.n), au fost restructurate trupele de grăniceri, s-au reorganizat trupele de geniști. Un efort colosal, și acesta privește doar luptele pe uscat. Nici luptele navale, nici cele aeriene nu au fost însă neglijate: „Noua structură a aviației române, nivelul ridicat al pregătirii personalului, buna colaborare între piloții și observatorii români și francezi au fost confirmate de rezultatele obținute în cadrul misiunilor îndeplinite pe durata reorganizării și în perioada eroicelor acțiuni militare din vara anului 1917.” Ieșirea la Marea Neagră impunea, desigur, deținerea unei flote de operațiuni care să-i permită României apărarea în zona de frontieră delimitată de ape. Mai ales Marina militară a fost cea care a rezistat presiunilor Rusiei, cu „verticalitate, spirit de onoare și patriotism, reușind să contracareze cele mai multe din tendințele autorităților ruse, care se erijau în stăpânitori ai zonei Deltei Dunării.” La Iași și Botoșani, în aprilie 1917, reîncep cursurile pentru noi promoții de ofițeri; pregătirea era îndeosebi practică: instrucții tactice, exerciții demonstrative în poligoane și terenuri de instrucție. În ansamblu, rolul jucat de Misiunea Militară franceză a fost esențial în reorganizarea, dotarea și modernizarea armatei române. În cadrul structurilor militare, se cuvine să amintim și meritele deosebite ale generalului Constantin Prezan, apreciate și în epocă. Noul șef al Statul Major General al armatei impune un alt stil de muncă, mult eficientizat, cu efecte pozitive atât pentru țară, cât și pentru armată.
Uimitoarele succese ale armatei române în Bătălia de la Mărășești – de altfel, singurul mare succes al Antantei în 1917, dacă luăm în calcul confruntările de pe frontul de Vest, lipsite de victorii categorice – au schimbat radical sorții războiului, stopând ofensiva trupelor inamice și „au scos în evidență progresele importante făcute de toate genurile de armă din Armata noastră.” Climatul coroziv continuă însă cu ostilitatea trupelor rusești – încă în număr foarte mare pe teritoriul românesc – care se dedau unor „acțiuni destabilizatoare, […] terorizând populația, administrația locală și funcționarii statului.” Armistițiul de la Brest-Litovsk pune apoi România în situația dezolantă și defavorabilă de a încheia Armistițiul de la Focșani, pentru care va fi blamată, act considerat „incorect în raport cu angajamentele asumate în august 1916”. Cu toate acestea, misiunea armatei nu devine deloc mai ușoară: securitatea frontierelor statului și siguranța cetățenilor români trebuie asigurate.
Noiembrie 1917 marchează însă încheierea participării armatei noastre la ostilitățile din perioada primei conflagrații mondiale. În cele cincisprezece luni de război, acțiunile Armatei române se înscriu pe o linie sinusoidală, atât ca operații militare, cât și ca efective mobilizate. Nereușitele au fost cauzate de o lipsă marcantă de pregătire, de dotare, de absența unei industrii de apărare care a dus la dependența de aliați în ceea ce privește materialul de război. Pe de altă parte, victoriile înregistrate, prin sacrificiul celor care au luptat, sunt cu atât mai lăudabile, fiindcă dovedesc capacitatea Armatei române de a se reorganiza și de a face față unor inamici superiori ca experiență, dotări și pregătire militară.
Adrian Diaconu, Alin Spânu, Ion Giurcă, Marian Moşneagu, Sorin Liviu Damean, Valeriu Avram, Armata română în Războiul de Întregire: campaniile din anii 1916 și 1917, Editura Cetatea de Scaun, anul publicării: 2018, nr. pagini: 300
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu