Ceea ce izbește la primul contact cu poezia lui Marko Pogačar este bestialitatea cu care vizibilul/exteriorul lovește de cealaltă parte a ușii, trezind astfel în cititor, prin forța acțiunii, o imaginație hiper-instinctuală. După ce în 2015 i-a apărut la editura Tracus Arteo selecție de poeme în limba română sub titlul Ținutul negru, Marko Pogačar revine în 2023 cu o nouă traducere: Ucenicul soarelui (Casa de Editură Max Blecher), în tălmăcirea a „doi cai de tracțiune ai culturii” – după cum îi denumea Pușkin pe traducători – Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić.
Nu întinde oare poetul „ghirlande luminoase din locuință în locuință” prin evocarea imaginilor trăite (apud Bachelard), care învăluie și fascinează prin faptul că pot fi ușor recunoscute? Din exteriorul ascuțit, vifornic, neliniștea – invitata neinvitată – îți bate în fereastră. Cititorul, cuibărit în intimitatea locuinței sale, nu poate rămâne indiferent la reprezentația fricii pe scena inconștientului aglomerat (dintr-o dată) de imagini aparent uitate, dar care se trezesc furtunos la contactul cu versul.
Natura antropomorfizată are propria ei istorie: tragedia – specie a genului dramatic. Când „zorii înfulecă, una câte una stelele” și „din toate părțile lovește ziua, ca o bâtă”, ne așteptăm ca eroul – oricare ar fi el – să moară, însă conjurația dintre peisaj și timp este atât de măgulitoare, încât te ademenește într-un joc al flatării reciproce.
Când „culmile cerului se întâlnesc” – zis-a Paul Eluard –, locuința poeziei are acoperiș și, cu toate că poetul este ferit de ceea ce se întâmplă dincolo, vacarmul exterior este cutia de rezonanță a ceea ce se întâmplă inside, unde Teroarea, luând forma unui interval antropomorf, grăiește locuitului: „mă întind în tine/ precum noaptea tânără peste un oraș/ în flăcări”. Putem privi afară doar prin ferestre, dar în acest caz acestea sunt rupturi exterioare ale țesutului, răni ale ființei vii provocate de acțiunea unui agent distrugător (pe care nu-l cunoaștem precis, dar pe care-l bănuim); prin aceste breșe dă buzna LUMEA: „rana este o fereastră deschisă prin care intră lumea”.
Cum arată colțul din care poetul surprinde spectacolul exterior, care fascinează prin atavism? Dacă pornim din interiorul poemului „răcirea bibliotecii” – în care Marko apelează la arsenalul sistemului senzorial și invită ochii, pielea, urechile, gura să existe, așadar, să simtă cum se formează imaginea locuinței, care nu este o vastă bibliotecă, nu este nici măcar un apartament, ci o chicinetă, unde asistăm la apariția molcomă a singurătății: lumina se stinge, neonul mai străfulgeră o dată peste titlurile aurii, „nava întrerupătorului își predă pânzele întunericului care se ridică”, se face frig, „una câte una sobele se sting”, și, într-un final, auzim ecoul pașilor care „freacă spațiul cu o tăcere grea”. Singurătatea se impune ca o făptură născută din tăcere, din întuneric, din frig, din glimpses of memories.
Urmând privirea poetului, descoperim în spațiul înconjurător detaliile nebănuite ale obiectelor intime și diverse trucuri gospodărești care stârnesc explozii necontrolate de nostalgii casnice: „ziarele să fie mototolite și afundate în pantofi când picioarele nu sunt acolo”. Găsim coordonatele unei reverii copilărești, în care locul de joacă devine partener de joacă: „de-a lungul drumului spinii pândeau puloverele trecătorilor”, iar „dimineața se ridică cu greu” de pe pleoape și „gâfâie pe scară ca o vecină prea grasă din copilărie”.
Pe lângă imaginile trăite, care aparțin amintirii, apar și imaginile netrăite, prin care „vorbirea” lui Marko invocă așteptarea. Așteptarea e o persoană plecată demult. Așteptarea naște durere, durerea devine transfigurare, iar chicineta, în care cândva „ouăle sfârâiau, ziarele foșneau”, se transformă într-o formă de claustrare, într-o pantomimă a umbrelor: „Unde ești? ți-am simțit umbra sub picioare,/ zile întregi doar umbra”.
El așteaptă o Ea care a promis că va reveni, însă de atunci „zilele au putrezit în pătrățelele calendarului”, lunile anului („sfârșit de august lipicios”, „măcelăria lui martie”, „decembrie trăgând după el mânzul iernii”) se perindă, trec. Și pentru că răbdarea se dovedește zadarnică, meteorologia preia comanda asupra vidului: „vântul frământă frica până la înroșire”.
Pentru poet „versurile lipsite de sânge” sunt asemeni „păsărilor umplute cu petrol”, iar poemul ascunde ritul unei piromanii: „ești poem, fitilul prin care lumea ia foc”.
Dacă apariția volumului „Ținutul negru” ne-a oferit o mostră din stilul său exploziv, traducerea volumului „Ucenicul soarelui” vine să consolideze o evidență deja uriașă: Marko Pogačar nu este doar un mare poet croat, ci un extraordinar poet european.
Marko Pogačar, „Ucenicul soarelui”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2023, nr. pagini: 74, traducere: Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu