Cunoscut deja pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii, dar și pentru romanul Hoodoo, care i-a adus de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, Cosmin Leucuța se remarcă, fără îndoială, ca unul dintre cei mai prolifici scriitori ai momentului, cu o voce aparte, îndelung exersată (a început să scrie povești de la 14 ani).
Mai mult, ceea ce îl separă pe scriitorul Cosmin Leucuța de alți prozatori îl reprezintă tocmai această încăpățânare a meticulozității, a unor volume care, la final, nu fac decât să demonstreze munca din spatele unor perioade intense de lucru. Cerul ca oțelul, publicat anul acesta la Editura Humanitas, oferă cititorului obișnuit deja cu scrierile lui Cosmin Leucuța o încununare a parcursului de până acum, un roman bine închegat, plin de suspans, totul în inima unui scenariu postapocaliptic.
O protagonistă fără nume (tocmai pentru că ar putea fi oricare dintre noi și, în același timp, pentru că omul ca cetățean al acestei lumi este anulat) pornește într-o călătorie pentru salvarea propriei vieți, dar și a pruncului pe care îl poartă în pântece. Este o lume năucitoare și tulburătoare, în care oamenii, cei puțini rămași, sunt „rupți, stâlciți în drumul lor spre moarte, deviați spre ceva ce nu puteau cunoaște, orbecăind prin întuneric”. E o lume din care tehnologia dispare, electricitatea nu mai există, plantele nu se regenerează, iar cele mai multe animale devin sterile.
După „incident”, evenimentul despre care nu aflăm niciodată mai mult, dar care lasă totuși să se întrevadă umbre fugare, supraviețuitorii încep o cursă contracronometru pentru a câștiga încă o zi, iar de la disperare până la canibalism e doar un pas. Însă tocmai din acest punct compasul se rotește și dă naștere întrebărilor și temelor profunde din romanul de față. Căci binele e în luptă directă cu răul, umanitatea își privește în oglindă propriul chip. Eroina e cea care rezistă, cea care va ucide doar din nevoie, doar forțată să se apere, să meargă mai departe, către un nord care ar putea să o salveze. Tocmai hainele pe care le îmbracă sub forma unor astfel de valori sunt, alături de subteme și atmosferă, imagini care ne pot trimite, fără îndoială, cu gândul la Margaret Atwood și William Golding deopotrivă, la Fabrica de absolut a lui Karel Čapek (aflăm că „înainte de incident, fermele de proteine abia făceau față”). E un restart al lumii suprapopulate („era tipic pentru om să consume totul, să roadă în neștire până la temelia lumii”), o întoarcere la începuturile animalice, e un univers în care fricile, anxietatea și scenele dureroase (pierderea fiicei) sunt noua frescă a vieții de zi cu zi.
Prin cinismul accentuat de durere, protagonista devine „fugara” perfectă, e cea care va supraviețui nu doar pentru că își dorește în continuare să trăiască în ciuda durerii, în ciuda faptului că știe că ar putea pierde și acest al doilea copil, ci pentru că ceva în ea, dincolo de toate experiențele prin care trece, rămâne profund uman. E o lume în care „frica era mereu prezentă, inevitabilă, năvălea peste ea încontinuu”, dar în care, totodată, „cu cât trece mai mult timp, cu atât devine mai ușor să faci alegerile care te țin în viață”. Pare, privind în ansamblul său această lume care a cunoscut sfârșitul, o pedeapsă pentru tot ceea ce oamenii au uitat să fie. Femeia rememorează viața alături de familia pe care a pierdut-o, iar micile scene alături de fetița sa bolnavă sunt mărturii ale unor lecții pe care omenirea nu le-a învățat, nu pe deplin. În universul postapocaliptic, „toate mor, totul se năruie, nimic nu rezistă timpului”, iar supraviețuirea omului e dată de cheia recunoștinței, fără de care „am fi doar niște sălbatici”.
Constant, ritmul acestei cărți e o pendulare între siguranță și anxietate, între spaimă și momentele mici și fragile de liniște, o lume a spaimei, a singurătății și a însingurării, o lume în care „Dumnezeu nu se afla în locurile în care oamenii nu îl aduceau cu ei”. În ce măsură mai contează individul când totul dispare? În ce măsură mai rămâne om și ce fel de acțiuni îi pot fi iertate în numele supraviețuirii? Pe drumul spre nord, pustiit și plin de pericole, femeii fără nume „îi lipsea muzica așa cum uneori îți lipsește o gură de aer”. Absurditatea lucrurilor materiale devine mai mult decât evidentă: banii devin combustibil de foc, tablourile celebre sunt doar pânze, lipsite de orice valoare.
Într-un crescendo care ne ține cu sufletul la gură, un personaj diavolesc întrupează, spre finalul cărții, tot ce are omenirea mai sumbru. În același timp, un licăr de speranță se întrevede tot în punctul culminant. Astfel, ar putea fi ceva care să merite să fie salvat. Femeia își continuă drumul spre ceea ce ar putea fi noua lume, minunata lume nouă.
Cinematografic, Cerul ca oțelul nu ratează niciuna dintre întrebările ultimilor doi ani pandemici, transfigurate sub forma unui scenariu cu mult mai sumbru. Coborând în profunzimea marilor teme, răspunsul se reorganizează prin acest roman captivant, o călătorie a celei care ar putea să fie cel din urmă Om.
Cosmin Leucuța, „Cerul ca oțelul”, Editura Humanitas, anul publicării: 2022, nr. pagini: 268
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: alexey turenkov / Unsplash
scrie un comentariu