În cel mai recent roman al său, Elif Shafak şi-a propus să dea voce femeilor din Turcia. Despre Turcia, într-un miniinterviu din New York Times, vorbeşte ca despre o societate amnezică, iar pe femeile care fac parte din această societate, ea le împarte, prin vocea personajelor sale din roman, în două categorii: cele, puţine, care-şi spun punctul de vedere şi au curajul de a fi ele însele, dar şi cele care respectă dogmele şi legile, şi se lasă dominate şi reduse la tăcere.
Personajul principal din „Cele trei fiice ale Evei” este Peri, o femeie surprinsă în două momente foarte importante: la 35 de ani, căsătorită, mergând la o recepţie din înalta societate, şi în urmă cu aproximativ 15 ani, când a fost studentă la Oxford.
În drum spre recepţie, lui Peri i se fură poşeta, iar după ce fuge ca să şi-o recupereze, descoperă în ea o fotografie veche. Amintiri şi dure, dar şi frumoase, îi revin în minte pe măsură ce se îndreaptă din nou către recepţie, dar şi în cursul discuţiilor nu chiar lejere de acolo. Jaful şi fotografia sunt pretextele găsite de Elif Shafak pentru a-şi aşeza personajul principal în centrul mai multor puncte de vedere, de cele mai multe ori extreme.
În acea fotografie, era chiar ea, Peri, alături de două colege de la Oxford şi de profesorul Azur, un bărbat misterios, cu o forţă de convingere deosebită, care fusese acuzat că ar fi avut relaţii nepotrivite pentru un cadru didactic. Celelalte două fete, Shirin şi Mona, întregeau un grup eterogen, pe care Peri îl denumea scurt, dar cuprinzător: Păcătoasa, Credincioasa şi Nehotărâta. Toate erau musulmane, dar fiecare se raporta la religie în mod diferit, conform „poreclei” amintite.
Pe măsură ce a scris romanul, Elif Shafak a realizat că, de fapt, cele trei fete ar putea fi faze diferite ale unei singure persoane. Una care trece, în funcţie de vârstă şi de influenţe, prin forme diverse de raportare la religie.
„…când vine vorba de Dumnezeu, oamenii mari sunt la fel de în ceaţă ca şi copiii.”
Peri, eroina lui Elif Shafak, caută permanent să se situeze în afara extremelor şi, asemenea profesorului Azur, să îmbrăţişeze căldura acelui moment în care poţi să-i asculţi pe toţi, să-i înţelegi şi să nu acuzi pe nimeni. Mai ales pentru convingeri religioase. Prietenei sale, Shirin, alias Păcătoasa, care crede că „religia alimentează intoleranţa, care duce la ură, care duce la violenţă”, îi răspunde aşa: „Dar nu e nedrept? Sunt mulţi oameni religioşi care n-ar fi în stare să facă rău cuiva. Nu religia a fost cauza, ci răul absolut”.
Peri a crescut într-o familie „complicată”, cu o mamă aş zice bigotă şi cu un tată mai degrabă împotriva dogmelor, cu doi fraţi de asemenea la extreme, aşa că este învăţată să-şi caute nişa. O găseşte în profesorul Azur, de care se şi îndrăgosteşte, iar această relaţie încă o mai tulbură mulţi ani după, când pare să aibă o căsnicie împlinită.
„Când Azur vorbea despre Dumnezeu, despre viaţă, credinţă şi ştiinţă, cuvintele lui se lipeau unele de altele ca nişte mici boabe de orez fiert, gata să hrănească minţile flămânde. În prezenţa lui, Peri se simţea desăvârşită, neîmpărţită, ca şi când ar fi existat până la urmă un alt fel de-a privi lucrurile – diferit şi de al tatălui ei, şi de al mamei. În cuvintele lui Azur găsea o cale de evadare din dualitatea epuizantă cu care crescuse în casa familiei Nalbantoğlu.”
Shafak reuşeşte să vorbească într-o singură carte şi despre dragoste, şi despre terorism. Şi despre credinţă, dar şi despre îndoială. Şi despre fanatism, dar şi despre toleranţă. Peri, Shirin şi Mona, puse să locuiască împreună, dau expresie frământărilor pe care orice om le are, la un moment dat, în legătură cu religia. Convieţuirea lor nu este deloc simplă, mai ales că perioada Oxford cuprinde anii 2000-2001, când atacurile teroriste revendicate de grupările islamiste au schimbat lumea.
Tind să cred că Peri, fără Oxford, ar fi putut cădea în cea de-a doua categorie feminină despre care a scris Elif Shafak aici. Aşa, Peri este expresia unei personalităţi puternice, care poate înfrunta chiar şi un bărbat cu o imagine solidă în ochii celorlalţi şi care, mai important de atât, poate acum să-şi filtreze, cu maturitate şi echilibru, amintirile mai mult sau mai puţin plăcute.
Elif Shafak, „Cele trei fiice ale Evei”, Editura Polirom, 2017, 424 de pagini, traducere: Ada Tanasă
Cartea poate fi cumpărată de la:
Minunată carte! Mie mi-a plăcut tare mult romanul ăsta, mi s-a părut mult mai consistent decât celălalt (“Onoare”).M-a încântat mai ales perspectiva eroinei asupra dragostei, era mai gravă dezdrăgostirea decât îndrăgostirea , cât de cerebrală era în analizele relațiilor interumane și totuși, așa cum se întâmplă întotdeauna în viață, alegerea soțului se pare că era în strânsă legătură cu teoria aceea cu frângătorii de inimi și reparatorii.În afară de asta am aflat, cu surprindere, foarte multe chestiuni legate de tradiția și cultura turcă, Shafak situându-se pe o poziție în mare parte obiectivă asupra societății pe care o descrie ( cel puțin eu așa am simțit-o), aspect nu mai puțin lăudabil, mai ales în vremurile tulburi în care trăim.Sintetizând, de la mine are cinci steluțe
Mie mi-a plăcut mai mult “Onoare” pentru poveste. Asta parca e ceva mai tezista, mai cu gândul la ce trebuie spus.