polirom.ro

Să ne gândim la unul dintre filmele lui Emir Kusturica, de pildă, Zavet, a cărui acțiune are loc într-un sat cam izolat de lume, unde un adolescent și bunicul său poznaș sunt (sur)prinși în tot felul de aventuri nostime care subliniază, în culori vii, pitorescul așezării și al vieții.

Acum, să ne imaginăm derularea acestui film, având drept fundal cât mai multe proiecții ale imaginilor din tablouri de Paul Cézanne, în care se îmbină tonurile calde, uneori contrastante, ale culorilor, cu forfota peisajelor în interiorul cărora ai impresia că izbucnește un puls invizibil, care animă viața obișnuită, uneori, prea încremenită.

Această îmbinare de film balcanic și pictură impresionist-cubistă este asemănătoare, în linii mari, atmosferei celui mai recent volum de versuri, Masa de sărbătoare (Cartea Românească, 2020), scris de Irina Nechit, una dintre poetele reprezentative ale generației optzeci din Republica Moldova.

Citind acest volum, m-am întrebat stăruitor cât de intensă poate fi, de cele mai multe ori, graba cu care dorim să intrăm în poveste, să ne lăsăm cuprinși de mecanismul alert al periplului narativ, străbătuți de hipnotismul fantast al lumilor textului și, poate, mai puțin, de pretextul declanșării acestora, care poate porni de la (o aparent) simplă reflecție asupra vieții trecute?!

În Masa de sărbătoare, Irina Nechit practică, folosindu-se de o impecabilă artă a relatării confesive, o poezie biografică, în care, atenție, biografismul nu este doar o proiecție documentară/faptică a vieții obișnuite! Nici rolul amintirii nu va fi doar acela al recuperării trecutului prin intermediul simplei reconstituiri a faptelor aparent consumate, căci, așa cum spunea și Gheorghe Grigurcu, pe coperta a IV-a a cărții, ,,Irina Nechit are darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenței de toate zilele”.

Faptele povestite reprezintă un pretext pentru descoperirea/re-conturarea acelui discurs interior al experiențelor ulterioare, care fac parte din trecutul personal, filtrate (în discursul poetic) prin lentila unui ceremonial al reflexivității. Aproape orice amintire apare ca un nimerit pretext de reflexivitate, în măsura în care impresiile unor fapte din trecut, reactualizate, au rolul de a apropia afectiv trecutul de prezent, ca pe două oglinzi care ar facilita răsfrângerea reciprocă a celor două.

Capacitatea eului poetic de a reflecta asupra anumitor aspecte ale propriei vieți, nu se restrânge doar la nivelul unei simple, fugitive sensibilități de moment, care ar restrânge considerabil complexitatea cadrului afectiv al amintirii.

Actul evocării se desfășoară sub forma unui ceremonial al întâlnirii dintre prezent și trecut, dintre un eu ulterior și proiecția sa asupra decorului actualității, almomentului prezent. Astfel, granița dintre relatarea retrospectivă a faptelor trecute și analiza introspectivă (proiectată prin intermediul unei reflexivități nostalgice) este anulată. Harta întregii experiențe biografice este străbătută de un dramatism de atmosferă al următoarelor categorii contrastante: ludicul jovial, bonom (străbătut uneori de accente grave) se suprapune peste un intimism irizat de trăiri subțiri cât niște fire luminiscente ale obsesiei thanatice care străbate povestea mesei de sărbătoare.

Anumite poeme mizează pe o relatare francă a experienței personale, aventuri lirice care duc la redescoperirea de sine. Acest lucru se petrece în măsura în care actul rememorării este impregnat de fiorul unui discret intimism bucolic. Întâlnirea dintre faptic și thanatic reprezintă cadrul optim pentru apropierea dintre relatarea evenimentului petrecut și reflexivitatea intimă, prilejuită de amintirea ușor blurată a faptelor.

Amintirea unei anumite perioade înscrise în ulterioritate îi oferă poetei, în primul rând, prilejul reîntoarcerilor afective sau al rememorărilor portretistice, ambele dimensiuni împlinindu-se prin intermediul acelei intenții fruitive sau contemplative, în cadrul căreia, Mihai Șora afirma că ,,frumusețea este strălucirea ființei și rădăcina bucuriei”[1]. În această poezie, apropierea de celălalt se produce ca o revelație, în măsura în care ființa cealaltă  ,,se revelează ca plenitudine și iradiere”[2]. Astfel, textul conține imagini de o sensibilitate ingenuă, dincolo de care se face simțită prezența neliniștitoare a inaparentului morții infiltrat în textura realului (sacrul în-scris în profan): ,,Dacă nu trecea pe acolo/ în dimineața când o asistentă/ din laboratorul de anatomie/ pusese capetele pe pervaz/ ștergându-le cu grijă,/ dacă s-ar fi uitat în altă parte,/ la o mașină Volga,/ la o fată lingându-și înghețata/ sau la o pisică tolănită pe gazon,/ tata nu ar fi fugit de acolo,/ nu ar fi întrebat oamenii unde e facultatea de agricultură/ nu ar fi povestit azi la masa de sărbătoare/ despre acele capete însângerate”. Aspectul veridic al realității anatomice este redat prin intermediul relatării (cât mai lipsite cu putință de inserții stilistice sau încercări de a persifla gravitatea episodului în sine).

Întregul poem are drept scop redarea singurei scene, cea a tatălui care trece și observă capetele, acest lucru marcându-l, atât la nivel senzorial, cât și la nivelul opțiunii de viață. Se degajă, din amintirea întregii întâmplări, o atmosferă reflexivă, din partea celei care vede întreg episodul prin ochii tatălui. Totodată, scena este străbătută de o anumită duioșie iscată de sensibilitatea tatălui neofit încă, adică, ne-izbit de realitatea dură. Aspectul frivol sau macabru al acestei realități îi oferă bărbatului șansa de a se maturiza, de a lua în stăpânire viața concretă.

Uneori, imaginile poetice sunt străbătute de lumina târzie a amintirii unor episode sau peisaje care, pe măsură ce sunt descrise, trec printr-un proces al volatilizării ca dimensiuni ale concretului. Coordonatele geografice sunt, de fapt, coordonatele memorie. De aceea, distanța lor este una afectivă, nu neapărat contingentă, căci între ,,livada de pruni”, aflată sus, și peisajul de jos, metamorfozat în ,,rana tatălui”, distanța este chiar linia derulării vieții zilnice: ,,Acolo voiam să rămân, în livada de pruni,/ să nu mai cobor niciodată la vale,/ unde rana tatălui meu creștea și creștea, adâncă și largă/ în ea prăbușindu-se toate casele/ drumurile desfundate, turmele de oi și miei abia fătați”.  Versurile acestea amintesc, prin intensitatea emoțiilor, de cele ale unui alt poem sfâșietor, scris de Blaga, care sună astfel: ,,Port încă-n gânduri/ mierea, mirajul,/ dar fără tine/ rană-i piesajul”. (Bocca de Rio) Întorcându-ne la imaginea peisajului-rană din poezia lui Nechit, vedem că amintirea are rol cathartic-transfigurator, deoarece, durerea de atunci este readusă în simțire și, astfel, spațiul livezii rămâne acum, ca și atunci, un spațiu securizant, capabil să ofere protecție ființei împotriva celuilalt spațiu, cel de jos, cel decăzut, care a căpătat influențe thanatice și care este în măsură să anuleze, să anihileze întreaga lume a copilăriei.

În poemul care conferă titlul volumului, masa de sărbătoare pare dematerializată,aproape că dispare ca prezență a unui obiect concret. Ea va căpăta acea diafanitate, datorită căreia la această masă se adună, se regăsesc atât chipurile prezente, cât și cele trecute, la prilejuri ale celebrărilor simbolice, lipsite de un anumit fast zgomotos. Totuşi, proiecția acestei mese în orizontul atemporal al unei lumi imaginare contribuie la menținerea unei atmosfere mitice, de care, însă, poeta se distanțează tocmai din pricina neputinței privirii de a străbate această atemporalitate în profunzimile sale: ,,un șuvoi de raze/ vine direct spre fața mea/ îmi taie ochii/ poate e un semnal să mă îndepărtez/ să nu scap vreo lacrimă”. De data aceasta, ipostazaluminii în mișcare nu dezvăluie secvențe ale nevăzutului, întrucât șuvoiul de raze trece razant, incisiv, și va tăia privirea care, frântă, nu se va mai putea prelungi în invizibilul abscons, inaccesibil mundanului mult prea concret: ,,la orizont se vede/ o masă de sărbătoare”.

Pe de altă parte, în alte versuri ale poemului de față descoperim o gingășie transmisă prin secvențe stilistice, dinamice, percutante ca un haiku: ,,soarele apune/ stolul de umbre se lasă/ peste iarba tânără”. Din toate aceste secvențe se propagă o atmosferă de dulce și „înțepătoare” melancolie. Imaginile sunt străbătute de unde electrice ale unui joc de cristalizări intermitente de semnificații și semnele abia „pre-simțite”. Un joc de nuanțe, alternând între neliniștea unor cugetări referitoare la miracolul vieții și teama descoperirii unor situații rămase încremenite într-un timp pierdut în timp.

Masa de sărbătoare devine un simbol al celebrării universului intim care se înscrie într-o durată atemporală. Din obiect de uz casnic, masa devine o arcă în care poeta a selectat din fiecare trăire o anumită stare semnificativă, din fiecare imagine, un anumit simbol al consolidării insolitului faptic, din fiecare gând, latura unei stări contemplative, din fiecare sentiment, fiorul incandescent, cel care ajută la retrăirea evenimentului prin intermediul experienței actuale, suprareale.

Irina Nechit,Masa de sărbătoare”, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2020, nr. pagini: 96


[1] Mihai Șora, eu& tu& el&easau dialog generalizat, Editura Humanitas, București,2007, p. 148.

[2] Ibidem.


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Monika Grabkowska pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here