elefant.ro

Au trecut mai bine de șaptesprezece ani de la apariția a ceea ce s-a dovedit a fi, pe cât de complexă și contradictorie, poate cea mai bună carte de debut din 2000 încoace, așa cum Andrei Bodiu afirma despre ecograffiti. Personal, când (aș putea spune destul de târziu) am descoperit și m-am abandonat în mrejele grunge, inconfortabile și grele ale poeziei Ruxandrei Novac, nu de puține ori m-am întrebat ce ar putea să urmeze (dacă) și cum ar arăta un viitor volum. Așadar, la finele lui 2020, editura Pandora M avea să aducă, în cadrul noii colecții Anansi World Fiction/Blues, una dintre cele mai așteptate reveniri din poezia românească: Alwarda.

Cu origini orientale, titlul, împrumutat dintr-o piesă a trupei La Femme (Al Warda), reprezentând, totodată, o floare, un trandafir care crește în zone ascunse (pustiite) și un prenume des întâlnit în islam (cu sens de gardian/protecție), poate fi perceput ca un prim scut pus în fața a ceea ce va urma odată cu pătrunderea cititorului în lumea dinăuntru.

Într-adevăr, volumul este o lume sau, putem spune, o instalație construită în baza unor resturi (ale adolescenței, prieteniilor, prietenilor, locurilor), luând forma unui jurnal (fals) pentru a nota dezordinea și schimbările (erodarea) care au loc la nivel individual, structural, cosmic. O dezrădăcinare care generează (auto)chestionarea infinită. Odată pus în mișcare, sistemul (organismul sintetic) începe autodistrugerea generată de memorie prin emiterea, pe frecvențe joase, a unor semnale despre structură (mereu în schimbare, în ceață) a cărei neclaritate vine din încercarea disperată de acceptare.

Direct în inima mea lichidă, în inima mea făcută din mătasea babilonului, răsfrântă pe margini sub acid. Într-o mișcare de la nord la sud, sub o rotiță de fier care coboară pe stern, pregătindu-te pentru ce e mai rău, o mișcare lentă care închide orizontul, foarte precisă, de la nord la sud, care arde siguranțele una cîte una. – 1 cali.

Avem de-a face cu un volum hibridizat. Nu e poezie, e mult mai mult decât atât. Mă feresc să afirm că pleacă în continuarea volumului ecograffiti; după atâta timp ar fi greu să se petreacă astfel (chiar de s-ar fi urmărit asta),însă îmi permit să spun că pornește dintr-o intersectare a ochi roșii polaroid. acesta este un test, monoideal (zona distrușilor) – Pentru noi nu se mai poate face nimic – 20și, un melanj ciudat dintre Anvers și Trei – Roberto Bolaño – prin forma versului, prin titlu, uneori prin problematizare.

Totul e o enumerare a imposibilității, totul din dorința de a dispărea, de a (se) evapora, de a renunța la (re)întâlniri regăsite sub aceeași inutilitate (te porți ca un animal lovit, tîrîndu-și membrele încet prin zăpadă – că suntem un grup de submarine defectate, față în față – 12). Organismul emite cu ultimele puteri, blocat într-un climax artificial (chimic) care, odată devenit obiect, lovește corpul, iar toate astea se întâmplă (sunt reluate) într-o secundă cum se spune că e înainte de moarte, creierul acționînd singur, puternic ca un delfin izbit ritmic de raze – 16. De cele mai multe ori lumina este factor negativ, de aici concentrarea pe obiecte aparent banale, simple lucruri, care pare să ajute pentru moment; la fel de mult ajută acțiunile repetitive – adorm, mă trezesc, adorm din nou –, contactul minim, mediat și observația de la distanță.

Pentru că este de fapt antiecologie și antiparticipare – 21; volumul se explică de la sine, de aceea e greu să i se găsească interpetări (de aici existența atâtora), iar din când în când, inserate pe alocuri, apar mizele lui: Am vrut să văd frumusețea lumii, am văzut reziduurile ei ascunse pe autostrăzile negre, tăind harta ca în vise – 14, evidențiind construcția din (ultra) interior, un înăuntru-oraș, abandonat. Exteriorul este doar o oglindă (de apă), o proiecție pentru cele petrecute înăuntru, loc în care, printre intensități multiplicate până spre non-sens, supurânde – Acum e 7, dar apoi dintr-odată 120, 130, 140, 1000. , în scurte momente de luciditate, e pusă adevărata și poate unica întrebare: o să mai ieși oare de aici?

Aceasta este o călătorie, o zi obișnuită, petrecută între somn și trezire, iar de aici, greu de prevăzut ce va urma (poate o primă carte de proză din partea Ruxandrei Novac). A spune că Alwarda este un volum bun ar fi facil. Este, înainte de toate, ceva care modelează, ceva ce trebuie citit cu grijă din pricina luminii din el/ea și a substanțelor chimice puternice care prind cititorul de încheieturi pentru a-l trage sub multiplele, nenumăratele straturi. Despre Alwarda s-a scris, o să se scrie și mai mult și, cu siguranță, va fi unul dintre volumele de referință pentru poezia următorilor ani.


29

La mijlocul sezonului ploios în junglă, dar de fapt altundeva, mai șters, în flatlands, o fată blondă a intrat în cameră cărînd după ea plante semiputrezite, frunze palmate, mici animale de pămînt, tot ce adunase de pe drum în hainele ei grele, cleioase. A dus la gură mîneca, era o haină militară veche, cu gust sărat, care lăsa nisip pe buze. Inima ei e toxică, noaptea e uriașă. A venit toamna, apoi iarna, și alunecă pe un fel de coardă, cu vibrația întreruptă, uneori toată forța stă într-un fir de lînă murdar, o fîșie de pînză poate separa haosul, cu gustul ei sărat, murdar, lipsit de grație, un fel de pînză netratată, de muzeu închis, de la țară.

A fost o țară agricolă, rough, i-a păstrat numele în gesturi după industrializare.

A fost pe platforme și s-a tăiat în lasere.

Este o fată mică sudistă ajunsă la tv, știe că alcoolul ajută puțin când te trezești printre reflectoare și nu știi ce să faci, ai vrea să nu fii acolo.

Lumina arde obrajii, origini rele.

Mai târziu într-un tren de noapte între orașe, condusă de lanterne ca la o petrecere secretă, tot ce vede își schimbă conturul sub presiune, o simte ca un fir de nylon pe încheieturi, la marginea cîmpului, sub luminile mov. Iarna, corpurile amestecate, băuturile tari și dulci venite din okinawa, cu șerpi înăuntru, alcool traficat din cereale din asia, scăpînd de control în orice vamă, vine acum după atîția ani și sparge membranele ca un sunet brutal. Sînt atîtea corpuri calde în corzi, aspiră-le lumina, privește în ochi. Ce te transportă: moteluri, benzinării albastru-electric, autostrăzi goale și vii, clădiri de metil, containere în porturi, orașe pe apă. Ce o să spui cînd o să te întorci? „O salbă de zile luminoase și întunecate, privirea ascunsă, ceața dulce, uleioasă, fără speranță.”


30

Din acid. De-a lungul fluviilor. Din poluare. Din chihlimbare și din Africa. Din cumin și chimia lui ascunsă. Din senzori striviți. Din alunecare. Din lumina solară bruiată, de-a lungul fluviilor. Din melasă. Din substanțe. Din vegetație. Din alwarda, floarea de la marginea prăpastiei. Din ritm. Din backseats. Din stele, care sînt lichide. Din gări, sparte în oja nopții. Din alunecare. Din iradiere. Din deficiențe. Din neon. Din intoxicare. Din repliere. Din cîntece elastice, pentru că e o membrană elastică de fapt, curbată în plex pe sunet. Din globuri statice, orbitoare. Din curaçao prelins pe mînă. Din siguranță. Din siguranță, care nu există.

Ruxandra Novac, „Alwarda”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 80


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Jr Korpa pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here