Printr-o formulă inedită de promovare, Cezar Amariei vă invită să-i citiţi romanul publicat recent de Editura Polirom, „Zilele noastre mărunte”.

 

– Conform unei estimări făcute de UNESCO, în lume se publică anual 2,2 milioane de titluri de cărți noi sau reeditări. Mai era nevoie de încă o carte?

– O poveste în plus nu strică niciodată.

– Despre asta e vorba în „Zilele noastre mărunte”? Despre o poveste?

– Despre mai multe, de fapt, majoritatea bazate pe fapte reale, petrecute în urmă cu aproximativ 350 de ani. Cum încearcă un preot să vândă o parte din cimitir, să-și ridice câțiva negustori dughene în el, cum falsificau moneda atât domnitorii, cât și oamenii simpli, cum se drogau cei mai înstăriți, cum erau molestați evreii în preajma Paștelui, cum stăteau neguțătorii la cheremul vameșilor și multe altele.

Toate acestea pe fondul unei inculturi crase, nu se mai tipărise o carte de 30 de ani, mai toți erau analfabeți, de la țăran la voievod, iar superstițiile erau înfloritoare.

E despre mâncare, pot fi scoase chiar rețete ale bucatelor de atunci, e despre petrecerea timpului și, în general, este o cronică a faptului divers, a cotidianului mărunt în detrimentul marilor campanii militare de care ne împiedicăm prin manualele școlare.

– De ce o perioadă veche, s-au terminat de spus poveștile contemporane?

– Nu, dar se cer spuse și cele mai vechi. E o poftă crescută a publicului pentru redescoperirea istoriei și asta se vede din succesul de care se bucură Lucian Boia, Andrei Oișteanu sau Constanța Vintilă-Ghițulescu. În plan literar, Ovidiu Pecican a scos zilele acestea o carte care tratează aceeași perioadă, Andreea Răsuceanu își plasează o parte din acțiunea romanului în secolul al XVIII-lea, Doina Ruști la fel…

În cazul meu a fost mai degrabă un accident: documentam de ceva vreme perioada pentru că doream să scriu o carte despre cum sunt prezentate principatele române în ziarele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În vreme ce la noi nu se tipăreau cărți, în Occident se tipăreau ziare! Mi-am dat seama că aș avea nevoie de un curs de creative writing, am urmat unul în primăvară cu Marin Mălaicu-Hondrari și am scris o primă povestire, despre un englez care vine în Moldova cu gând să scoată o gazetă. Am citit-o în cenaclul gălățean „Noduri și semne”, le-a plăcut și acestea au fost punctele de plecare. La îndemnul lui Marin, am trimis cartea la Polirom și a fost acceptată.

– De ce ar citi cineva „Zilele noastre mărunte” când are la dipoziție, doar în acest an, alte 15.000 de titluri în România?

– Pentru modul cum se împletesc umorul și drama, pentru suspans, pentru farmecul limbajului arhaic. Pentru că trebuia să fie un singur personaj central, englezul, dar s-au înghesuit, nepoftite, să mai iasă în evidență alte două, un preot și un oștean. Pentru că este un debut receptat deja cu căldură de trei oameni importanți ai peisajului literar: scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian Botez, redactor-șef adjunct la Polirom și Mădălina Ghiu, lectorul romanului, fost redactor șef la Cartea Românească. Aceasta din urmă a spus despre „Zilele noastre mărunte” niște vorbe atât de frumoase, că mi-e rușine să le reproduc.


Cartea este disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.


Cezar Amariei (n. 1973, Ştefăneşti, Botoşani) a absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi este jurnalist. A publicat în AdevărulZiarul Financiar, hotnews.ro, a colaborat cu Agenţia de Presă Mediafax şi ProTV. A debutat la 16 ani cu două schiţe satirice în Moftul gălăţean şi cu o povestire umoristică în revista Papagalul. A revenit la ficţiune abia în 2018, cînd a urmat un curs de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari. Este membru al cenaclului gălăţean „Noduri şi semne¨. Pasionat de istorie şi bibliofil, organizează expoziţii de carte şi hărţi rare.