elefant.ro

Jana Orlová (*1986), poetă și performance-artist, nu face compromisuri, nu umblă cu mănuși, nu se ascunde între ghilimele sau în interiorul parantezelor, nu se protejează cu șervețele parfumate, nu se dezinfectează cu rugăciuni, nu se refugiază în universul protector al reclamelor pentru prezervative și, în special, nu umblă cu jumătăți de măsură și, la propriu și la figurat, nu se sfiește să-și afunde mâna în adâncul rănilor pe care cei mai cutezători dintre trăitorii în cetate de-abia îndrăznesc a-și pune degetele, iar aceasta numai după ce s-au asigurat, au fost asigurați ori s-au lăsat convinși de caracterul metec al acestora.

Provocatoare, incitantă, curajoasă și adesea șocantă, militantă în numele unei idei profund asumate sau negând chiar și noțiunea de ideologie, luptătoare sau refuzând programatic ideea de luptă, feministă și în același timp, dacă și atunci când este cazul, profund critică, la nevoie de-a dreptul acidă la adresa tezismului și a superficialității, Jana Orlová – poeta este imună la propaganda străvezie în aceeași măsură în care este și Jana Orlová – The Happening Lady sau Jana Orlová – The Performing Artist.

Dacă diagnosticul pe care trebuie să-l precizeze – și ce altceva sunt în primă instanță și poetul, și performerul, și actorul-personaj al acestei forme hibride de Dichtung incomplet și Wahrheit ieșit din sine care este happening-ul, decât necruțători diagnosticieni ai deraierii morale de la normalitate, oricât de relativă i-ar fi definiția în respectivul context social sau individual? – impune palparea patologicului, scufundarea în mizerabil sau degustarea dezgustătorului, și dacă, mai mult, toate acestea sunt plăgi ale propriului sine sau ale unuia colectiv din care, într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta, într-un moment sau altul face, sau a făcut parte, Orlová nu va pretinde niciodată a pipăi un corp străin, a cicatriza o rană metecă sau, în cel mai rău caz, a se fi contaminat – în orice mod am înțelege acest termen – de la agenții patogeni ai unei probleme (definite ca fiind) de import.

Apreciată, admirată, adorată de unii, acuzată și respinsă de către alții (și nu ne va surprinde că sursa cea mai înverșunată a criticii se plasează undeva în zona acelui „catolicism civil de circumstanță”, situat la intersecția domeniilor tradiționalist și secular din peisajul criticii literare cehe), Jana Orlová își urmează nestingherită drumul – și nu aprecierile răuvoitoare o vor opri. Dincolo de orice, ea „știe că știe”: provoacă, fără îndoială, dar o face în numele unor idei și principii pe care le promovează nu numai arta zisă „decentă“, „ortodoxă“, acceptată și practicată oficial, ci „pur și simplu arta”, „arta în general”.

În aceeași măsură ca logosul, metaforele, cuvintele, sunetele, silabele, computerul sau hârtia reprezintă pentru Jana mijloace de expresie, toate elementele mai mult sau mai puțin materiale ale concretitudinii imediate, dar și ale abstractului obiectivabil, propriul trup, „lucrul” – nedefinit mai îndeaproape – care l-ar putea reflecta în domeniul realității „pipăibile” – iar „marja de compatiblitate” se întinde de la purulența infecției incizate cu propriile unghii până la palma din piatră a statuii în formă de înger căruia (sau căreia, probabil mai degrabă „ei”, decât „Lui”) i s-ar putea înălța „solicitarea instituțională” pentru capacitatea de diagnosticare precisă a ano(r)malității), experiența „carnală“ autentică, nuditatea, erotismul nedisimulat, elementul organic „la vedere”, dimensiunea (incisivă, acidă, dar în niciun caz gratuită) a provocării – toate acestea constituie, dacă nu o permanență a creației scenice și literare a Janei, cel puțin o realitate iterativă. 

Atât poeziile, cât și manifestările scenice ale Janei reprezintă adesea o transfigurare atipică, neconvențională, o oglindă (da, schimonosită) a suferințelor și problemelor societății omenești contemporane, și mai ales a destinului ingrat al femeii cu statut de „element” (ne?)însuflețit al acestui conglomerat de o insuportabilă neomogentate: „Sentimentele / sunt pentru neveste / eu sunt în stare să mă cordesc și să urăsc / din toate puterile / sunt în stare și să plec / neplătită.“ Dar nu avem de a face nici cu un protest de amorul artei, nici cu un militantism tradiționalist sau „profesional”.

Condiția femeii în societatea contemporană și prezentarea / analizarea acesteia nu reprezintă un scop pentru Jana Orlová, ci mai degrabă un mijloc. Sau, mai precis, unul dintre ele.

Pe plan stilistic, construcția este nu numai interesantă, ci, pe alocuri, de-a dreptul șocantă. Dar, dacă nu ar șoca, Jana Orlová nu ar fi Jana Orlová. Dincolo de „agresivitatea semantică” a logosului, dincolo de asumarea – și impunerea – fără drept de apel a realității că nu există nici „vorbe urâte”, nici „cuvinte neliteraturizabile”, dincolo de capacitatea neobișnuită de reducere la esențial a expresiei (dimensiunea medie a unui poem este de patru până la cinci versuri), ne va surprinde și ne va încânta că în spatele fiecărui cuvânt „concretizat” (rostit, scris, sugerat, ”vândut” publicului) se clădește o impresionantă structură semantic-simbolică, desigur, nevăzută, dar indubitabilă și indubitabil coerentă, proaspătă, profund originală și – cum altfel? – provocatoare (de data aceasta, desigur, mult mai aproape de challenge decât de provocation).

Pentru decodificarea metaforei este, ce-i drept, nevoie de o anumită doză de erudiție și sensibilitate intuitivă, dar în niciun caz de „ședințe de inițiere”: așa cum se întâmplă de obicei în cazul artei autentice, abstractul cuprins în creația Janei se adresează acelora capabili a-l intui și recepționa, dar în rândurile acestora poate pătrunde oricine își asumă „corvoada” intelectuală de rigoare.

Altfel spus – chiar și cu riscul de a ne repeta – avem de a face cu o metaforicitate de tip intelectual, complexă și abstractă, dar în niciun caz cu un ermetism gratuit. Iar dacă în volumul de debut Čichat oheň / Adulmecând focul (2013), se poate remarca o tendință de explicitare mai detaliată a simbolurilor, o preferință pentru „comunicarea” pe spații mai largi cu cititorul ca formă a unui nivel superior al empatiei auctoriale, rezultând astfel o poezie pe care însăși Jana o definește drept „neopăgână, spirituală, ușor erotică, dar mai bogată în simboluri și poate mai tradiționalistă”[1] (”Brodez Luna / și înghit copacii verzi / Soba nu arde / ploaia se adânce şte // Îmi dau la o parte părul de pe faţă / și mă uit la drum / cum curge prin mijlocul câmpiei tot mai întunecate // În curând voi întâlni ciorile / și vor duce departe ceva din mine // Ce să fac / Mă voi întoarce la sobă / cu un chibrit umed / și voi planta din nou / copaci pipernici ţi”Brodez Luna), în schimb, începând cu volumul următor Újedě / Capcane (apărut în 2017, an în care autoarei i-a fost decernat prestigiosul premiu literar Next Wave), constatăm o reducere substanțială a „spațiului de manevră” al logosului, un nivel superior de concentrare a expresiei, o dezangajare discretă, dar fermă a „asistenței de specialitate” acordate cititorului mai puțin inițiat și, poate mai mult ca orice, o desprindere bruscă, în aparență inexplicabilă, a subiectului liric de vocea auctorială (devenită în context „doar” narativă în ciuda subiectivismului tradițional al ich-Formei), totul devenind, în plan ideatic și stilistic, premisa unei mult mai elaborate și mai abstracte construcții metaforice „în invizibil”, direct proporționale „pe fond” cu complexitatea simbolului și „pe speță” cu creșterea exponențială a așteptărilor de implicare – pe alocuri aproape interactivă – a cititorului la „jocul” intelectual gândit de autoare, textele pe alocuri saturate de înțelesuri luând acum forma mai suplă, dar mai elastică a unui „amestec de haiku și poezie erotică”[2]: ”Sunt prea strâmtă / pentru morţi / Și prea alunecoasă / pentru cei vii” (*** Sunt prea strâmtă) sau ”curge încontinuu / nu se poate opri / Mă fuţi din milă / curge şi nu se poate / Opri” (*** Stau în cadă şi bocesc, poem emblematic pentru întreaga creație a autoarei și care conține versul-cheie ce a inspirat titlul antologiei de autor apărute anul trecut la Fractalia în traducerea mea).

Dar poate că una dintre cele mai seducătoare chei de înțelegere și decodificare a elaboratelor simboluri cu care lucrează Orlová are la bază interesul său pentru aspectul sacral, metafizic al sexualității „ambalat” sub forma unui text de o dezarmantă civilitate, în aparență vecină cu banalitatea, dar împănat cu provocatoare „vulgarisme” al căror rol stilistic, la fel ca întreaga încărcătură metaforic-intelectuală a poemelor, se lasă descifrat de-abia de la a doua lectură încolo, pentru o mitologie care, după părerea autoarei, departe de a fi detașată de realitatea contemporană, o penetrează și intersectează în cele mai neașteptate puncte, momente și moduri, „reflectându-se mai ales în lucrurile ´cele mai mici´”[3] (ab convenienti?), dar și pentru a-i determina (a se citi provoca – discutăm despre Jana Orlová, nu despre Patricia St. John ) pe cititori să-și pună ei înșiși întrebări cu privire la comportamentul și atitudinea în materie de sexualitate, la ceea ce, din punct de vedere convențional, formal și / sau moral poate fi considerat drept revolut, normal sau patologic în acest context și mai ales la natura și originile a ceea ce se consideră sau se definește ca fiind respingător și la motivele unei atare încadrări. Orlová ca intelectual și ca filozof este indiscutabil mai puternică, impune în mod mai convingător decât Orlová ca militant, iar primele două ipostaze o domină fără drept de apel pe cea de-a treia.

Trecând dincolo de strigătul – deznădăjduit, protestatatar, menit a atrage atenția, provocator, disperat și în ultimă instanță profund îndreptățit și obiectiv – al feminității frustrate și nedreptățite, de indiscutabilul challenge legat de sexualitate și tot ce înseamnă ea pentru sursa și destinatarul creației literare, în sistemul moral de referință al autoarei și al cititorului, în domeniile – oricât de relativă și îndoielnică le-ar fi frontiera – în aceeași măsură de referință ale Dichtung-ului și Wahreheitului, ceea ce rămâne ca supremă piesă de rezistență pe plan intelectual, artistic și stilistic din fiecare dintre textele autoarei este ceva mai devreme menționata și în parte analizata structură a metaforelor și a simbolurilor, acea construcție complexă în invizibilul formal pe care talentul, erudiția și fantezia autoarei îl obiectivează, îl transferă cu pasionată trudă și neprecupețit meșteșug în imperiul lizibilului, îl dezvăluie, îl destăinuie punct cu punct pentru ochii celui capabil și doritor să vadă: „Aurului i-am vorbit cu dumneavoastră / aurul l-am vomitat / Comoara mea, galbenii tăi / se ciocnesc în mine / Așteptăm o ploaie cu spume / avem parte numai de glitter auriu” (*** Aurului i-am vorbit cu dumneavoastră).

Impresionantă aici complexitatea simbolisticii aurului înțeles ca valoare în sine, ca simbol sau pretext al acesteia, ca neașteptată metaforă a sexualității (v. „galbenii-spermatozoizi” care „se ciocnesc” producând, desigur, zgomotul specific în adâncul / trupul subiectului – în niciun caz liric, mai degrabă deliricizat – feminin) sau ironic rapel la o imitație / poleială de afecțiune („comoara mea, galbenii tăi…”). Ajunge însă să ne aplecăm mai profund asupra textului, pentru a intui aici și rapelurile rafinate la (meta)fizică și (al)chimie, la conotațiile – fizice, astronomice și filozofice – ale noțiunii de albedo geometric sau bondian (raportul dintre energia luminoasă incidentă și aceea radiată de un corp oarecare, dintre albus – albul mat și candidus – albul strălucitor, cu paralela pasionantă ca joc și trimitere intelectuală la mai sus amintitul raport dintre valoare și simbolurile / pretextele acesteia, dintre „aurul veritabil” și „falsa strălucire” / poleială – „avem parte numai de glitter auriu”), dar și la cele patru stadii clasice ale magnum opus, ținând în exclusivitate de domeniul și simbolistica alchimiei (albedo, nigredo, citrinitas, rubedo) și, last but not least, combinarea măiastră a cuvintelor, lucrul cu logosul, de un incredibil rafinament și o complexitate „forțată” dincolo de propriile-i limite, intuirea fără greș și utilizarea în același timp profesională, creatoare și provocatoare a posibilităților și a disponibilităților stilistice, gramaticale și de expresie ale limbii cehe: să menționăm în acest context măcar faptul că idiomul matern i-a pus autoarei la dispoziție cu ajutorul unui singur termen, substantivul zlato, material spre a exprima în același timp „materia de bază” / pretextul lexical / al întregii construcții intelectuale și filozofice aferente textului (aurul ca „materie” și „element” chimic), denotațiile clasice, deja enumerate, dar și conotațiile abstracte de natură științifică.

Să mai menționăm, în context, că, pentru a reda numai la nivel semantic această alambicată construcție de sensuri, simboluri, trimiteri și paralele bazate pe un singur element lexical din limba-sursă, tălmăcitorul a fost nevoit să facă apel la cel puțin patru asemenea unități din română: aur, comoară, galbeni, glitter, performanța stilistică a autoarei de a realiza această întreagă construcție pornind de la un singur cuvânt fiind practic imposibilă în limba-țintă. Volumul în pregătire Miluju tebe a Hornbach / Te iubesc și-mi place la Hornbach care, până la proba contrară, pare a continua simbolistica elaborată a textelor din Capcane, dar prezintă și o anumită tendință de a redescoperi, cel puțin parțial, verbiajul mai explicit din volumul de debut.

Să ilustrăm fiecare dintre cele două tendințe aparente prin câte un text din volumul în pregătire: ”Aștept să-și facă efectul / Ibalginul porcin / Deflorez bărbații / pe rând unul după altul”. (***Aștept să-și facă efectul) Respectiv: ”Mi-am dormit dimineața / mi-am dormit drogheria, / mi-am dormit timpul când / puteam la fel de bine să scriu ca și să vorbesc / ca și să mă fut noaptea farfuriile / îi voi vindeca pe toți, așa îmi zic / tânjesc să intru în priză, restart paypall”. (*** Mi-am dormit dimineața) Așa cum este de așteptat, manifestările scenice ale Janei nu sunt cu nimic mai „blânde”: mijloacele de expresie ale artistei devin, în acest caz, trupul (aspectele organice „despre care nu se vorbește” – la pachet), mediul înconjurător ca lume a obiectelor concrete și / sau potențiale, dar şi – la modul concret și fără exagerare – propriul ei sânge.

Într-un final, scopurile și simbolistica dezvoltată de arta poetei sunt, în esență, tot acelea pe care (și) le propune (și) performerul. Șpagatul provocator din Musée d’Orsay, direct sub Originea lumii, celebrul tablou al lui Gustave Courbet, dar și sub ochii stupefiați ai vizitatorilor și ai gardienilor, sângerarea ostentativă pe una dintre străzile centrale din Brno, imitarea provocatoare a stilului bărbătesc de a urina în cadrul unui nu mai puțin șocant happening dintr-o piață berlineză, renunțarea ritualică la bikini urmată de „împărtășania păgână” cu o bomboană și o gură de cafea a tuturor bărbaților din public la un recital de poezie de la Teatrul Național din Craiova – toate aceste elemente de performance exprimă motivele și intențiile specifice ale creației literare: altfel spus, poeta „vrea să zică” exact cam ce „zice” şi la fel de provocatoarea performance-woman. Și să încheiem, cu titlu de exemplu, cu doar unul dintre numeroasele aspectele pe care nu am apucat să le menționăm, specificăm sau analizăm aici: ideea că spectrul însingurării le îngrozește – într-o măsură chiar mai mare poate decât acela al morții – până și pe fetele „curajoase” care nu se sfiesc să-și folosească trupurile ca pe o tastatură de calculator: ”Când totul se va scurge din mine / îmi vei spune pa / Va rămâne numai un spațiu / amar pentru ură / Va rămâne numai un spațiu / amar pentru bucurie” (***Când totul se va scurge din mine ) . Iar uneori curajul înseamnă chiar și puterea de a-ți striga disperarea cu aceeași intensitate cu care, altădată, ai râs de ea.


[1] Interviu acordat pe 29 iulie 2018 jurnalistei Kateřinei Horáková de la City Dog.

[2] Ibid.

[3] Ibid.


Jana Orlová (1986), poet și performer, Cehia. A publicat volumele “Adulmecând focul”, pe care l-a și ilustrat (2012, Pavel Mervart, Práva) și “Capcane” (2017, Větrné mlýny, Brno). Creația sa poetică este reprezentată în anuarul “Cele mai frumoase poezii cehești ale anului 2017”, alcătuit de prestigioasa editură Host. I-au apărut volume de autor în traducere in România și Ucraina, părți din creația sa literară n-au mai fost traduse în engleză, spaniolă, hindi, polonă, bulgară, bielorusă, maghiară și arabă. Autoarea tratează arta performativă precum pe poezia vie. Este laureată a Premiului “Descoperirea Anului”, ediția 2017, în cadrul festivalului Best Save, pentru “depășirea lejeră și naturală a granițelor dintre literatură, arta plastică și teatru”. De asemenea, în anul 2020 a fost recompensată cu Premiul Cardanica. creația sa artistică poate fi văzută la www.janaorlova.cz. Este redactor șef al secțiunii de artă și cultură a portalului Polipet.cz. 

Foto: Marek Novotný

Versuri de Jana Orlová / Traducerea în limba română: Mircea Dan Duță

***

Singurătatea este mereu cu mine

frumoasă, dureroasă

singurătatea

o pot mângâia

în văzduhul nemișcat

îi simt contururile

este mătăsoasă

caun gol care spune: cu puțin timp în urmă încă mai trăiai


***

Este primăvară,  până acum ziua

de neoprit s-a născut haotic

precum degetele înghețate ale amabilității

E primăvară, ne încrucișăm

dar nu ne întâlnim, oase fapte, amintiri. Primăvară străină


***

Orhideea transpiră.

Brațele întredeschise

pe țărmul umed al râului. Frigul te pătrunde în stomac…

ca să nu apară îndoieli, arăți,

pentru o clipă, totul

arunci totul în râu, întrucât

bucățile de trupuri sunt ca lutul,

te mai și strigă când

își întorc capetele, îți numeri degetele

și plantezi pe țărm unul lângă altul,

mai presus de toate să faci asta perfect,

inele mărunte și cercei mici,

fără a te număra pe tine însăți, mai ai încă destul timp, destul timp, destul timp.


***

Vechii zei sunt încă online

Aș vrea să mi-o trag cu hameiul

crescut prin pădure precum părul

ce-mi acoperă mușchii extenuați, de funcționară

În pași termin de măsurat dorința către tine

dreptul compătimirii pentru avansațilegea torturii după avansare

și știu că mai este timp pentru că zeii antici sunt încă online


***

În vidul nimicniciei

două fete în roșu

și o mulțime de morți

Stau în cadă

sângele curge din ce în ce mai vizibil În sfârșit, sunt mulțumit


Trupul cu cele de cuviință dăruindu-l

Te temi de obiecte din ținutul liniștii

iar trupul e-n ținutul zgomotelor din jurul meu

Mă conduci, îmi observi degetele

Asculți fără un cuvânt

Stai așezat și cu acelea de cuviință trupul care va fi îl dăruiești


Vocea anxietății albe

Fără nimeni și fără nimic

Goală de tine însăți

fără formă, fără vălurile, fără structură

Îmi vei mai da mâna vreodată?

A, da, desigur, nu este vizibilă Vocea anxietății albe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here