O carte care îl urmăreşte pe Darwin de-a lungul vieţii sale şi cu ajutorul căreia putem observa cum explicaţia teoretică îşi are rădăcinile în observarea de pe teren – „Charles Darwin, o revoluţie”, la Editura Nemi.
Editura: Nemi
Traducere:
Irina Cerchia
Nr. pagini: 72
La 22 de ani, tanarul naturalist si geolog englez Charles Darwin pleaca spre emisfera sudica la bordul vasului HMS Beagle. Manat de o curiozitate fara margini, tanarul explorator descopera acolo teritorii imense si fascinante, precum Brazilia sau Patagonia, si, mai ales, o varietate incredibila de vietuitoare.
In urma acestei calatorii de o importanta fundamentala are ocazia sa faca descoperiri esentiale pentru stiinta. Pornind de la aceste observatii, Darwin isi da seama ca exista o selectie naturala care favorizeaza supravietuirea si adaptarea anumitor specii la schimbari. Astfel, ia nastere una dintre cele mai importante descoperiri ale stiintei moderne: teoria evolutiei.
Urmarind aventurile si cercetarile lui Darwin de-a lungul vietii sale, aceasta lucrare ne permite sa patrundem in mintea unui om de stiinta si sa observam modul in care explicatia teoretica isi are radacinile in observarea de pe teren.
Cu o prefata de Guillaume Lecointre, profesor-cercetator si sistematician la Muzeul National de Istorie Naturala din Paris, Charles Darwin, o revolutie este un volum documentar cu alura de jurnal de bord, perfect pentru toti oamenii de stiinta, exploratori mai mici sau mai mari, aflati la inceput de drum.
– FRAGMENT –
6 decembrie 1833 – 10 iunie 1834, explorări în Patagonia
După Brazilia, Charles Darwin descoperă Țara de Foc, situată la capătul continentului sud-american. Acolo, întâlnește băștinași și este frapat de diferențele dintre această populație și europenii așa-zis „civilizați“. Se interesează de modul lor de viață, de limbajul lor rudimentar și este impresionat de lipsa lor de agresivitate la adresa sa.
Beagle face ulterior o oprire în Argentina, apoi în Patagonia, un teritoriu întins, ce cuprinde sudul a două țări: Argentina și Chile. Charles Darwin adună de acolo o mulțime de fosile.
Din noroiul roșiatic și din pietrișul câmpiei argentiniene Charles Darwin extrage un număr important de oase, dinți și cranii de mamifere terestre uriașe, care azi nu mai există. Este înconjurat de fosile, rămășițe de animale care au trăit acum mult timp și care s-au conservat în acest noroi.
Darwin observă și compară cu atenție scheletele acestor animale dispărute. Fiindcă nu este paleontolog*, cercetătorul britanic Richard Owen va fi cel care va studia eșantioanele fosilelor descoperite de Beagle. Dar Charles Darwin s-a gândit și la motivele care ar fi putut să le provoace moartea. Cum explică foarte bine și Charles Lyell, fosilele nu sunt rămășițe ale animalelor care au dispărut în urma Potopului, așa cum povestește Biblia.
Cel mai probabil s-a produs un eveniment banal: fie aceste animale au murit căzând într-un râu, fie au fost surprinse de o inundație. Nisipul și noroiul aduse de apă le-au acoperit treptat. Corpul li s-a descompus, în timp ce scheletul le-a fost protejat. Apoi, râul a secat, iar straturile de nisip și noroi, care ascundeau oasele, s-au întărit încet în timp. Dar analiza lui Charles Darwin merge mai departe: el avansează ipoteza că între speciile fosile și speciile actuale există o legătură.
A COMPARA PENTRU A ÎNŢELEGE
Asemănări puternice
Gliptodonul fosil și tatuul de azi se aseamănă atât prin înfăţișarea exterioară – adică prin morfologie –, cât și prin forma scheletului, care face parte din anatomia lor. De exemplu, ambii au o carapace pe spate, care te duce cu gândul la o armură, fiindcă e căptușită cu mici solzi osoși. Până și coada le este acoperită complet. Au capul turtit și alungit, iar labele lor sunt puternice și prevăzute cu gheare.
Diferenţe
Pe de altă parte, carapacea gliptodonului este dintr-o singură bucată, pe când cea a tatuului este formată din mai multe părţi prinse între ele.
Faţă de gliptodon, tatuul are solzi osoși și pe labe. Gliptodonul era de trei ori mai lung decât tatuul. În plus, cântărea cât două mașini, în timp ce greutatea tatuului abia o depășește pe cea a unui moped.
Acestea sunt observaţii și comparaţii care-l fac pe Charles Darwin să se întrebe: de ce gliptodonul dispărut se aseamănă atât de mult cu un tatu? Formulează astfel o ipoteză: tatuul de astăzi este un descendent al gliptodonului.
Speciile fosile au legătură cu speciile actuale. Cum să explicăm altfel faptul că fiinţele de atunci și de acum, găsite în zone atât de apropiate, se aseamănă atât de mult?
Ideea care începe să prindă contur în mintea lui Charles Darwin este îndrăzneaţă: dacă gliptodonul și tatuul sunt mamifere înrudite, diferenţele dintre ele se datorează faptului că speciile se modifică odată cu trecerea timpului. Iată o explicaţie ce se opune părerii majorităţii cercetătorilor din epoca sa…
Speciile nu sunt statice, ci suferă transformări! Și asta se întâmplă foarte lent, printr-o acumulare de mici modificări pe o perioadă îndelungată.
15 septembrie – 20 octombrie 1835, Arhipelagul Galápagos
După ce a făcut câteva opriri de-a lungul coastelor din Chile și Peru, Beagle ajunge la Arhipelagul Galápagos, un grup de vreo 10 insule vulcanice, situate în apropierea ecuatorului terestru, în Oceanul Pacific.
Arhipelagul își merită numele: galápagos înseamnă „țestoase uriașe“ în spaniolă.
O diversitate de specii
Sute de cratere și lavă întărită, complet neagră: iată priveliștea pe care o descoperă Charles Darwin. Este uimit de climatul care nu este la fel de călduros precum cel din insulele situate atât de aproape de ecuatorul terestru.
Fără îndoială, este vorba despre marele curent maritim polar din sud, care vine să răcească apa din jurul lor. Se interesează în mod special de păsări, de țestoase și de iguanele uriașe. Le studiază regimul alimentar, modul în care se reproduc și cum se deplasează. Adună, de asemenea, o mulțime de mostre de plante, de insecte și de crustacee: numeroase specii nu există decât aici!
Charles Darwin observă și păsări micuțe, cu penaj negru-maroniu: cintezele. Își dă seama că, pe fiecare dintre insulele arhipelagului, ele se aseamănă și au aproape toate aceeași dimensiune, între 10 și 20 de centimetri.
Însă un detaliu îl intrigă: de ce au ciocuri diferite? Cum nu este specialist în păsări, prinde câteva pentru a fi examinate de ornitologul* John Gould la întoarcerea din călătoria sa, doi ani mai târziu… Acesta din urmă îi arată, astfel, că a descoperit 13 specii diferite. Cum se explică varietatea acestor păsări într-un spațiu atât de mic? Și de ce seamănă toate cu o specie de cinteză de pe continentul sud-american vecin? Explicația este simplă dacă ne gândim că unele cinteze au părăsit continentul și s-au instalat pe aceste insule.
Bun, atunci cum de li s-a transformat ciocul? Întrebările curg fără ca vreun răspuns să vină pentru moment. Momentan, rămâne la simple presupuneri.
Mai târziu, alți cercetători vor relua studiul lui Charles Darwin despre cintezele din Galápagos. Vor observa, mai ales, obiceiurile lor alimentare:
- cintezele cu cioc scurt și puternic descojesc semințele;
- cintezele cu cioc foarte subțire se hrănesc cu insecte și semințe mici;
- cintezele cu cioc lung și puternic adună fructele dintre spinii cactusului.
Ciocul cintezei este, astfel, adaptat la hrana proprie fiecărei insule!
1 aprilie – 9 mai 1836, Insulele Cocos
Iată că de aproape 5 ani Charles Darwin este plecat de acasă. Continuă să-și consemneze observațiile în jurnalul său de bord. Scrie, de asemenea, și scrisori familiei și prietenilor, pentru a se simți mai puțin singur. Este, de acum, destul de departe de continentul sud-american. După Tahiti, Noua Zeelandă și Australia, Beagle se apropie de Insulele Cocos din Oceanul Indian.
„Cercul de coral care înconjoară insula principală este presărat cu mici insule… În interiorul lagunei*, apa limpede, liniștită, puțin adâncă se întinde aproape peste tot pe o plajă de nisip alb. Când această apă este luminată de razele verticale ale soarelui, reflectă cele mai strălucitoare tente de verde.“
Charles Darwin constată că există foarte puține animale și plante care trăiesc pe aceste insule coraliere. Flora cuprinde în special cocotieri care cresc întruna și doar vreo 5 sau 6 alte specii de arbori. Bananierul, trestia de zahăr și câțiva pomi fructiferi au fost aduși pe insulă de coloniști*. Fauna este și mai săracă: două specii de sitar*, o specie de șopârlă, câteva specii de păianjen și de insecte, dar și o specie de crab, care este de 5 ori cât mâna sa și care poate să desfacă singur nucile de cocos datorită cleștilor săi enormi.
Dar ce i se pare lui fascinant este spectacolul grandios al valurilor din ocean care lovesc întruna bancurile de corali vii. Cum reușește coralul, acest animăluț moale și gelatinos, să reziste forței oceanului? Cum reușește el să alcătuiască peisajul pe care Darwin îl descoperă acolo, acest cerc de calcar care iese la suprafață din apă? Și de ce reciful este fix în formă de cerc, cu o lagună în mijloc? Iar nisipul de unde provine?
Charles Darwin se pune din nou în pielea unui geolog.
scrie un comentariu