Chinuitorul labirint al șobolanului – despre „Refuzul necontrolat al uitării” de Albert Denn

Scriam în recenzia primului volum de poezie al lui Albert Denn, analizând structura poemelor sale, că poezia creată de el se folosește de uzualele tehnici de voită ambiguizare a structurii și a conținutului nu pentru a sigila ermetic, ci, dimpotrivă, pentru a angaja cititorul activ în deconstruirea sensului, printr-un dialog deschis și direct.

Unele dintre aceste tehnici sunt absența punctuației și a titlului, scurtimea versului și a textului (rezultând într-o condensare a conceptului exprimat), fragmentarea temelor, însă nu în serie, divizând volumul în părți, cum e frecvent în poezie, ci prin continua închidere/deschidere a unor bucle de spirală, într-un continuu proces de transformare și reiterare. Aș spune, chiar, de transformare prin reiterare.

Și acest al doilea volum al său, Refuzul necontrolat al uitării (CDPL, 2022), are un relief structural și chiar tematic destul de similar cu primul, însă în același timp inovează, pentru că reușește să înglobeze în mișcarea sa spiralată, cu ritmul domol caracteristic gânditorului de cursă lungă (același șobolan prins în labirintul vieții citat în ambele volume), viața și schimbările ei în planul tangibil al realității: pandemia.

Cred că, dacă pandemia generată de virusul Covid nu s-ar fi petrecut, provocând acea psihoză colectivă și accentuarea diferențelor și a grotescului interior, acest volum nu ar fi fost același. În primul rând, nu ar fi conținut delicioasele antipoeme (definiția este a poetului, ce își intitulează astfel unul dintre texte), răsărite când te aștepți mai puțin: ANTIPOEM:

„dacă nu avem aceleași păreri/ dragi prieteni/ propun să ne dăm în cap/ și să ne scoatem ochii” (p. 97).

În al doilea rând, probabil că tonul și viziunea eului liric ar fi fost mai puțin înclinate spre melancolie, deziluzie, sau chiar elitism:

„unii simt o teribilă plăcere/ în a le arăta deștepților/ cât de proști sunt proștii” (p. 91).

Cu siguranță, dacă influența timpurilor și experiența primei publicații nu și-ar fi adus contribuția, nu am fi avut parte de o involuție (mi-e greu să cred asta despre un poet atât de rafinat precum Albert Denn) – cel mult de o stagnare, însă personal constat încântat faptul că acești factori au contribuit la ceea ce voi considera, până la proba contrarie, o evoluție. Sau că, mai precis, Albert Denn a știut să exploateze în volumul său nou inputurile vieții cotidiene oferind literaturii (și) o mărturie istorică.

Că viața „reală” constituie inspirația poetului ar fi, probabil, o observație banală dacă importanța acestei legături în poemele din Refuzul necontrolat al uitării nu ar constitui nucleul însăși al viziunii literare a poetului: „…și nu știu/ dacă a rămâne cu întrebări/ e diferit față de anularea tuturor întrebărilor” (p. 102)”. Asta în contextul în care eul liric este „un șobolan înfometat/ care refuză să dispară în labirint/ cunoscător de lumi și nelumi/ să te întrebi/ de ce îți pasă” (p. 78).

Poezia lui Denn, așadar, este o continuă încercare de a răspunde întrebărilor generate de/la parcurgerea fiecărui coridor al labirintului: o metaforă a realității, a existentului. În această realitate, eul liric este expus acelorași trăiri ale oricăruia dintre noi, aceluiași ritm frenetic al vieții, acelorași persoane superficiale, aceleiași pandemii, aceleiași treceri ireversibile a timpului, iubirilor și prieteniilor trecătoare și neconcludente, aspirațiilor cotidiene, dorinței de a fi eterni, de a avea dreptate și, mai presus de orice, fricii de a dispărea, de a fi uitați.

Dacă ne conformăm acestui spațiu fizic și mental comun, cel al labirintului, fără a avea de partea noastră poezia, arta, filosofia, în calitatea sa călăuzitoare de instrument critic, de generator neîntrerupt de întrebări, dacă, așadar, în loc să privim lumea drept ceea ce este, alegem să ne uităm la reflecția lumii în oglindă, nu vom putea evita nicicând dispariția noastră în labirint, uniformizarea cu pereții săi, de care ne lovim (zilnic) în liniște (p. 78).

Mă întorc, pentru a încheia, la mitul peșterii, cel al lui Platon, pe care l-am mai folosit în articole trecute despre primul volum al lui Albert Denn. Referirea e, cred, evidentă, în cel puțin două poeme din Refuzul necontrolat al uitării. Primul descrie oglinda (peretele peșterii platonice pe care se reflectă umbrele realității):

„te poți uita la un om/ fără să-l vezi vreodată/ fără să-l vezi/ vreodată/ te poți uita la un om urât/ și să-l vezi frumos/ oglinda arată lumea/ așa cum o vedem noi/ așa cum nu e” (p. 30).

Al doilea pare o descriere rafinată a înlănțuirii platonice:

„cătușele dispar/ când nu mai speri/ când încetezi/ să-ți mai dorești/ să îți dorești” (p. 79).

Alimentată de prejudecăți și limitată de simțurile empirice, viziunii noastre asupra vieții îi lipsește profunzimea, simțul critic, cunoașterea prin intelect, prin exercițiul rațional al dubiului. Filosofului, artistului, poetului, pe de altă parte, această superioritate a intelectului îi generează anxietate, teamă de a trăi, melancolie, tristețe. Este o condiție chinuitoare și înălțătoare totodată – cu certitudine însă, imposibil de controlat. Te naști un șobolan într-un labirint, și tot ce trebuie să faci este să îl străbați până te înghite, sau să îl străbați pentru a evita să te înghită.

Refuzul necontrolat al uitării este sinteza poetică perfectă a acestei condiții, o altă buclă în spirala autocunoașterii, a descoperirii lumii din spatele oglinzii, a poeziei de calitate, semnată Albert Denn.

Albert Denn, „Refuzul necontrolat al uitării”, Casa de pariuri literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 108

Puteţi cumpăra cartea de la: