avanpremiere fragmente recomandări

„Cimitirul trandafirilor”, de Cristi Nedelcu, o nouă apariţie în Biblioteca de Proză Contemporană Litera

scris de citestema.ro

Editura Litera anunță o nouă colecție de literatură română contemporană, care debutează cu cinci volume. Printre acestea, Cimitirul trandafirilor de Cristi Nedelcu, din care vă prezentăm un fragment în avanpremieră.

Două povești de viață și de dragoste desfășurate la distanță de câteva decenii se influențează și se întrepătrund. Investigând un dosar al Securității comuniste, un istoric descoperă treptat o existență nu cu mult diferită de a sa, care-i va pune într-o cu totul altă lumină propria viață. Roman scris în stil jurnalistic, Cimitirul trandafirilor este totodată o interogație asupra rosturilor intime ale istoriei și societății și o încercare de a răspunde la întrebarea „există destine care se repetă peste ani?“

Cartea se află la precomandă cu autograf și reducere de 30% pe:


Scriitor, jurnalist și blogger, Cristi Nedelcu (n. 1969, Craiova) a debutat în revistă în 1993 în Dilema și în volum în 2006 cu cartea de eseuri Însemnări despre Shakespeare. Are un doctorat cu tema „Semiotica bancului“. Este membru al Uniunii Scriitorilor și PEN Club România. Până acum a publicat teatru, eseu și proză scurtă.


„Plăcută surpriză. Un roman extrem de bine închegat, cu nerv, cu personaje bine conturate.“ – Bedros Horasangian

Editura Litera, anul publicării: 2020, nr. pagini: 272, tip copertă: broşată

Fragment

Fără îndoială, eram emoționat. Rar mi se întâmplă asta, pentru că, de cele mai multe ori, am asimilat emoția cu necunoscutul și mereu am încercat să fug de necunoscut. Acum însă era altceva. Urma s‑o cunosc pe cea care îmi bântuia gândurile de mai bine de o lună. Îi știam o bună parte din viață, îi știam teribilul secret, dar nu o cunoșteam. Pentru că eram de pe atunci convins că nu cunoști un om chiar dacă îi știi faptele. Îl știi mult mai bine după ce ai stat alături de el, i‑ai văzut micile gesturi, care, de cele mai multe ori, sunt mai relevante decât zeci de analize și teorii ale personalității.

Casa în care trăia Simona era o veche casă boierească, cu un aer sumbru, dar măreț, ca o poveste de demult care păstrează umbre nedescoperite. Ușa, cu vitralii șterse, însă expresive, s‑a deschis surprinzător de ușor, fără scârțâitul acela prelung pe care îl anticipam pentru ca imaginea să fie completă. Cred că, fără să‑mi dau seama, mă așteptam să pătrund într‑o casă similară cu cea din Marile speranțe, iar femeia pe care urma s‑o întâlnesc să fie un fel de domnișoara Havisham. N-a fost deloc așa. Era o femeie mărunțică, vioaie, care‑și arăta vârsta, dar cu grație și eleganță. M‑a poftit înăuntru cu gesturi măsurate și cu un zâmbet cald. Casa era surprinzător de curată, fără praf, dar, de fapt, cred că din mintea mea încă nu dispăruse Satis House și căutam elemente care să‑mi întărească această impresie.

Pretextul sub care mă anunțasem la ea era legat de o lucrare a lui Cernat. Un studiu despre Imperiul Roman Târziu, mai exact, despre o descoperire arheologică făcută în sudul țării. Într‑o necropolă de secol II fuseseră descoperite osemintele unui ostaș roman împreună cu armele sale. Elementele care însoțeau trupul, mai ales sabia, demonstrau câteva lucruri surprinzătoare. Soldatul venea dintr-un trib germanic și, deși era membru al armatei regulate, armele sale n‑aveau nimic de‑a face cu armele romane obișnuite. Ceea ce demonstra, în opinia lui Cernat, că în etapa aceea a Imperiului Roman, armata își schimbase structura, și oamenii care erau înrolați din provinciile cucerite își păstrau de multe ori echipamentul din zona de unde proveneau. Armata romană nu mai era o mașină de război formată din piese identice, devenise mai curând o adunătură de războinici din toate colțurile imperiului. Nu se știe de ce, această teorie, care nu contravenea deloc dacopatiei ce luase în stăpânire discursul oficial, displăcuse profund Securității, iar articolul fusese împiedicat să apară. Acest articol venisem eu să‑l caut.

M‑a invitat să iau loc, m‑a întrebat dacă vreau cafea, dar nu și dulceață, așa cum îmi închipuisem eu. Am privit‑o cum alunecă plină de grație printre mobilele vechi și pe alocuri crăpate și am încercat să‑mi imaginez ce anume o atrăsese la David. Pe el îl știam doar din câteva fotografii de dosar, genul inexpresiv, în care uniforma era mai importantă decât persoana. Mă gândeam acum dacă elementul care declanșase trădarea ei aproape neverosimilă nu fusese cumva tocmai acesta – puterea. Oare să fie adevărat că există femei pentru care puterea este un adevărat afrodiziac? La care dorința de a se supune e atât de adânc înrădăcinată în spiritul lor, încât îi jertfesc orice alt sentiment și altă trăire? Și fac acest lucru nici măcar în mod conștient, ci urmând o cărare neștiută nici de ele, care poate le e trasată de la naștere sau dinaintea ei, înscrisă cumva în ADN‑ul lor după secole sau chiar milenii de supunere. Mă trezisem cumva invadat de toate aceste gânduri pe care nu mi le știam și pe care, dacă le‑aș fi întâlnit la altcineva, le‑aș fi catalogat drept aberații antifeministe. Dar acum era altceva. Nu discutam teorie la o bere, nu făceam recenzii ale cine știe cărei cărți la modă apărute recent în Occident, nu, acum trebuia să găsesc răspuns la o întrebare care mă măcina, legată de o situație foarte concretă, pe care nu o înțelegeam.

Nu știam atunci – sau nu știam în mod conștient –, dar întrebarea aceasta nu era doar despre Simona. Era și despre mine și Karina și, deși pe atunci nu știam nimic despre legătura ei, probabil o simțeam în străfundul sufletului, dar nu lăsam această cunoaștere să iasă la suprafață.

Am gustat din cafea și mi‑am dat seama că uitasem să‑i spun să nu pună zahăr, așa că pentru mine nu mai avea niciun gust, dar m‑am forțat să beau, pentru că aș fi fost nepoliticos. S‑a scuzat o clipă și a intrat într‑o cameră alăturată. N‑a lipsit mult, chiar surprinzător de puțin având în vedere că‑i cerusem niște hârtii despre care se presupunea că n‑ar ști nici măcar dacă mai există, cu atât mai puțin unde se află. Știa, s‑a dovedit, pentru că în mai puțin de un sfert de oră a apărut cu ele, fluturându‑le triumfătoare.

– Știam eu că sunt pe aici… a spus.

– Mulțumesc, vă sunt recunoscător, i-am răspuns și chiar eram, pentru că, dincolo de interesul pentru povestea personală, cealaltă poveste, a studiilor și cercetărilor lui Cernat, continua să fie prezentă în mintea mea.

După ce aflasem despre destinul lui, mă întrebasem de multe ori ce simte un cercetător care face tot posibilul să se pună la adăpost de teribilul tăvălug al istoriei și care este prins sub roțile ei nemiloase. Ar fi putut fi unul dintre marii istorici ai Europei, dar – cum să‑i spun: soarta? istoria? destinul? se împotrivise acestui lucru. Iar una dintre formele de exprimare ale acestui destin crâncen era chiar Simona, care‑mi întindea zâmbind foile cărora chiar ea le zădărnicise publicarea.

Am zăbovit asupra zâmbetului ei, pentru că‑l recunoșteam de undeva. Era zâmbetul de flirt pe care Karina îl arunca uneori așa, în joacă, atunci când voia să mă provoace. Zâmbetul acela m‑a săgetat pe loc, și cred că, în subconștient, atunci am realizat ceea ce Karina avea să recunoască nu după mult timp de la această vizită.

– Să știți că este unul dintre articolele care ar fi putut schimba istoriografia europeană.

Nu mințeam și nici nu exageram. Ceea ce susținea acum Patricia Southern, vedeta istoriografiei în domeniul armatei romane, fusese enunțat de Cernat în anii ’80. Dar îi spuneam asta Simonei aproape cu furie, ca și când mi‑aș fi dorit să simtă cât rău făcuse. De parcă acela era răul cel mare, nu celălalt, despre care ea credea că nu știe nimeni, pentru că în afară de ea nu mai trăia nimeni care să‑i cunoască secretul.

Uitase însă de dosarele care păstrau totul, chiar și ceea ce ea credea că nu mai știe nimeni, chiar și ceea ce nu știa nici ea. Nu știa, de exemplu, că ofițerul care îl urmărea pe soțul ei raportase totul, de la primele întâlniri în care relația ofițer–sursă se schimbase în amant–amantă –, sau mai curând, așa cum credeam eu acum, în stăpân–supusă. Zâmbetul nu i‑a pălit deloc când i‑am spus fraza de mai sus.

– Da, au fost multe lucruri rele care i s‑au întâmplat, a răspuns ea, dar n‑ați trăit atunci, este foarte greu să înțelegeți.

Nu se referea la articol. Știam asta, dar nu știam dacă ea era conștientă că știu. De fapt, poate nici nu conta. Nu vorbea cu mine, vorbea cu ea însăși. Sau vorbea cu mine bănuind că articolul fusese doar pretextul sub care mă strecurasem în casa ei, în viața ei, în memoriile ei.

– Da… nu pot înțelege… am murmurat.

Și am privit‑o în față, iar ea a știut la ce mă refer. Nu și‑a plecat ochii, dar nici nu m‑a înfruntat. Pur și simplu m‑a privit liniștită. Știa că nu pot înțelege, dar asta n‑o făcea să se îndoiască de sine.

M‑am ridicat și i‑am mulțumit pentru tot, apoi m‑am grăbit să părăsesc casa. Am ieșit confuz. Nu știam exact ce să cred. M‑am plimbat aproape năuc pe străzi, apoi m‑am îndreptat cu pași grei către casă. Întâlnirea mă secătuise de puteri. Nu aflasem niciun răspuns și, de fapt, acum îmi dădeam seama că nici nu avusesem vreo întrebare precisă. Voiam să știu, dar ce anume? Cum? De ce? Cine era de vină? Mai curând toate întrebările astea la un loc și altele, multe, nerostite, dar care se chemau între ele, se înghesuiau în mintea mea, tulburându‑mă.

Am ajuns acasă și m‑am culcat fără să mă mai schimb. Nu știu cât am dormit, sau mai curând cât am zăcut așa, dar, când m‑am trezit, afară se întunecase. Karina nu ajunsese acasă și nu lăsase niciun mesaj. De obicei spunea unde se duce și cât întârzie, dar acum n-o făcuse. Am înregistrat asta așa, ca o informație, fără să‑i acord nicio semnificație. Eram încă marcat de întâlnire și aveam să mai fiu mult timp.


Credit foto scriitor: Cristina Venedict

despre autor

citestema.ro

Citeşte-mă! Citeşte, mă!

scrie un comentariu