cronici recomandări

Cinci femei pe care merită să le descoperiți – despre „Iubirea în caz de urgență” de Daniela Krien

„Nici un om nu era așa cum ți-ai dori să fie.

Paula spera că timpul va umple golul dintre dorință și realitate”.

Premiată încă de la debut, Daniela Krien este considerată, pe bună dreptate, o „voce unică a unei noi generații de scriitori germani” (Ed. Humanitas). Romanul Iubirea în caz de urgență, tradus recent și la noi, a fost pe locul 1 timp de trei săptămâni pe lista de bestselleruri din Der Spiegel, fiind în prezent tradus în peste 25 de țări.

De data aceasta, Daniela Krien unește cinci destine care au în comun iubirea, dragostea într-o formă îndelung visată, destinul imaginat sau deciziile care le conturează viețile mai mult decât s-ar aștepta vreuna dintre ele. Krien știe să fie, față de cele cinci protagoniste ale sale – Paula, Judith, Brida, Malika și Jorinde – melancolică, tăioasă, blândă, aspră, iertătoare. Am putea spune, pornind de la faptul că scriitoarea are două fete, că Brida Lichtblau e un personaj născut din speranțele și obstacolele privind scrisul atunci când ai și o familie. Iar cele cinci femei ar putea fi, cu ușurință, cinci fațete ale uneia singure, cinci feluri de a exista, de a iubi, de a te împărți înspre mai multe zări de-a lungul unei singure vieți.

În feluri diferite, cu personalități variate, cele cinci femei își doresc o iubire care să le transforme dorințele în realitate, chiar dacă aceste dorințe sunt atât de diferite unele de altele. Este iubirea modernă, plină de obstacole care nu existau dintotdeauna, cu presiuni și decizii care smulg, puțin câte puțin, din tabloul perfect și ireal imaginat de unele dintre cele cinci, mai ales la începutul maturității.

Krien scrie cu o forță remarcabilă și face din fiecare protagonistă o eroină tocmai prin aceste schimbări necesare pe care fiecare dintre ele trebuie să le facă atunci când sunt confruntate cu dezamăgirile unui prezent pe care nu-l pot controla. Sunt femeile din ziua de azi, sunt cele care își recalibrează așteptările, își ajustează dorințele, fie de dragul copiilor, fie din iubirea pentru propria persoană, de dragul propriilor aspirații pe care nu vor să le piardă sau să le sacrifice.

Paula este cea care are, poate, drumul cel mai greu de parcurs, cel al refacerii vieții după moartea celui de-al doilea copil. Hăul se naște însă de dinainte, când ireparabilul vine dinspre cel care, nici mai târziu, nu o va sprijini: „Despre nopțile în care se trezea pentru că inima îi bătea prea repede nu-i povestea nimic. Și nimic despre momentele în care totul i se părea eronat, ca o greșeală ce nu putea fi reparată. Și nici că Ludger nu se mai culca de luni de zile cu ea. Înaintea nașterii era bebelușul din pântece, după naștere, bebelușul din pat. O sărutare rapidă dimineața, o îmbrățișare scurtă seara. Între ele, nimic”. Își duce singură chinul, iar uneori „plânsul ei nu mai suna omenește”, ca un martir a cărui menire e să nu fie ajutat, nici măcar de cei care ar trebui să o înțeleagă, să îi acorde un timp infinit pentru a se vindeca, așa cum nici prietena ei Judith nu va ști să o facă, nu întotdeauna: „Ca un abis este Paula, ca o gaură neagră adâncă, în care arunci înțelegere, răbdare și dragoste, iar totul se scufundă în hău, fără a produce nici măcar un răsunet. Moartea Johannei a schimbat tot”. Însă refacerea are loc, într-un ritm al său, în inima acestei femei care nu se făcea vinovată de nimic și care își dorise, în fapt, să aibă o viață fericită și plină de iubire.

Iar Judith, la polul opus, sub masca unei durități exersate, își cântărește mai avizat deciziile, își măsoară timpul între orele de echitație, vizitele de urgență la diferiți pacienți și întâlnirile intermediate de site-uri online de dating. Dar mai știe un adevăr pe care, de la un punct încolo, nu îl mai neagă, un mic compromis în contractul pe care îl semnează cu dragostea:

„Are nevoie de o senzație de reușită. Știe ce rău face o lipsă durabilă de dopamină și serotonină. Sistemul imunitar îți slăbește, nefericirea te îmbolnăvește – chiar atât de simplu este.

Are nevoie de un bărbat, cu toate că mai devreme sau mai târziu îl va disprețui.
Uneori este consternată de generozitatea altor femei. Cât de blând judecă bărbații, cât de delicat se comportă cu bărbații lor, cât de mărinimoase le acceptă slăbiciunile și le trec cu vederea”.

Aceasta este Judith și, prin scriitura lui Krien, ea devine una din multele femei care știu ce își doresc și nu regretă niciodată deciziile luate. Atunci când prezentul le schimbă planurile, există întotdeauna suficientă forță pentru a-l contracara.

Fațetele unei singure femei se dezvăluie prin toate aceste personaje distincte tocmai pentru că, în orice moment al vieții noastre, am putea deveni una dintre ele, am putea împrumuta un fragment de viață, o decizie anume, am putea trăi o întâmplare care să ne transforme profund. Brida Lichtblau este cea care are deja un scop precis, o dorință fierbinte: aceea de a scrie. E aproape o menire care a însoțit-o dintotdeauna: „Orice gând, orice idee erau suficiente pentru a produce un șuvoi de imagini și de sentimente. Și, când a ajuns la vârsta la care ideile nu se mai transformau în jocuri, a început să consemneze figurile și locurile lumii ei interioare. Atunci avusese nevoie mai mult ca oricând de singurătate. O cultivase și o apărase de invaziile unei realități care nu putea fi niciodată atât de intensă precum universul fanteziei ei”.

Iar această dorință își întâlnește hrana prin absența celui iubit: „A fi iubita lui Gotz era un cadou.

Brida se cufunda cat putea de adânc în întristare, dor și anxietate. Zeci de pagini de text au luat naștere în nopți fără somn, în care aștepta în van un semn de la el. Prezența lui era hrana care-i alimenta următoarea separare”. Acolo unde apare liniștea, apare și imposibilitatea de a scrie. Acolo unde viața de familie se umple, singurătatea creatoare își ia tălpășița. Iar apoi viața înjumătățește acest plin, acest mod de a trăi care nu-i mai lasă nici o clipă pentru ea. Provocările se ivesc din nou, de data aceasta printr-o constatare asupra căreia, la început, nu are nicio putere:

„Să scrie liniștită.

Ani de-a rândul nu și-a dorit altceva.

Acum, când mai are copiii doar pe jumătate, când mai are parte numai de jumătate din copilăria lor, de jumătate din bucuriile lor, de jumătate din grijile lor, acum nu-i mai vin cuvintele. Acum, când modelul alternativ, modelul cel mai corect de a crește și îngriji copiii pe care l-au dezvoltat juriștii, îi procură libertatea de a lucra netulburată – acum izvorul ei a secat.”

Emoțiile Bridei sunt contradictorii, sunt împărțite între cine este în acest moment al vieții sale și cine și-ar dori să fie. În plus, se repetă și aici acea dezamăgire aproape inevitabilă, acea schimbare care descompune tabloul unei vieți perfecte, complete, întocmai cum fusese imaginat și dorit. Iar realitatea care se schimbă îi modifică și percepția asupra iubirii:

„Cu toate că nu există un pericol real, se simte expusă fără apărare în fața lumii. În caz de urgență, este singură. Fața-i arde, în capul ei un gând îl gonește pe următorul.

Iubirea nu este un sentiment.

Iubirea nu este romantism.

Iubirea este o faptă.

Iubirea trebuie privită din perspectiva unui caz de urgență.

Tot ce a scris în trecut despre iubire este nonsens.”

Brida e personajul cel mai apropiat de autoare, este cea care își analizează îndelung și cu luciditate prezentul, cea care pune sub lupă deciziile sale, dar și contextul generațiilor anterioare: „Libertatea fusese întotdeauna doar una aparentă, limitată temporal. Ca niște dulciuri din care avusese voie să guste înainte să-i fie luate definitiv. Pentru generații întregi de femei dinaintea ei, drumurile fuseseră mai clar trasate și mai înguste. I se păreau deodată a fi fost mai fericite. Nu trăiseră niciodată cu iluzia de a-și putea configura ele viața, nu simțiseră niciodată deziluzia când ușile deschise se închideau toate deodată. Nici una dintre îngrădiri nu fusese în aria responsabilității lor proprii. Circumstanțele existenței lor nu permiteau nimic altceva.

Breda, în schimb, alesese singură. Voise bărbatul și copilul, și în loc să fie mulțumită, ea voia să scrie. Mai mult ca oricând înainte, voia să scrie”. Aici rămân acele moșteniri, semne ale unor generații anterioare care șoptesc, nevăzute, că „trebuie”, mai ales când poți alege singură. Însă Brida vrea dragostea, vrea arta, își vrea scrisul și își vrea familia, fără să simtă că trebuie să plătească vreun preț pentru una sau pentru cealaltă. Oricât de îndreptățită e, chiar dragostea ei îi reproșează dorințele și convingerea că le-ar putea avea pe toate.

Dacă ar ști să descopere care sunt cu adevărat propriile dorințe, dincolo de ceea ce cred că e firesc să vrea în viață, realitatea fiecăreia dintre ele ar fi altfel, la adăpost de cutume, obligații induse și suferința de a nu fi trăit dorințele visate la șaisprezece ani. Sunt proiecții, dorințe care ajung să nu semene cu realitatea atunci când ceva ce pare că le seamănă se împlinește: „Malika a luat decizia să facă totul altfel decât făcuseră părinții ei. Seara, în pat, își imagina viitoarea ei familie. N-ar fi atât de deosebită, în schimb ar fi iubitoare și intactă. Fiecare copil ar fi iubit în egală măsură, nici unul n-ar fi favorizat, de nici unul nu s-ar râde.

Își zugrăvise de nenumărate ori scena în care își ținea în brațe propriul copil și-l alăpta și, cu cât închipuirea ei mergea mai departe în viitor, cu atât era înconjurată de mai mulți copii. În locul în care apărea și bărbatul în cauză, Malika adormea de obicei”. Dragostea orbește, la fel ca și imaginea unui vis care nu trebuie să rămână obligatoriu așa cum a fost imaginat prima oară. Malika își dorește copii și nu îi poate avea, iar tocmai visul care se destramă sub ochii ei, odată cu plecarea bărbatului iubit, o zdruncină din temelii și o trimite direct în clinica de psihiatrie.

Însă, de fiecare dată, după un timp mai lung sau mai scurt, ele se refac, se sprijină una pe cealaltă, chiar dacă, în trecut, și-au provocat durere reciproc, doar de dragul a ceea ce și-au imaginat că ar putea fi și care, pentru un timp anume, a și fost. Durerea izvorăște însă de fiecare dată din această neconcordanță, din această nerăbdare de a apropia visul de realitate, de a micșora distanța dintre ceea ce-și doresc și ceea ce cred că le va face cu adevărat fericite.

Fericirea are însă, în Iubirea în caz de urgență, multiple chipuri, mai veridice decât dragostea însăși, izvorâte tocmai dintr-o pierdere, dintr-o deziluzie sau din constatarea faptului că viața poate continua cu totul altfel decât ți-ai imaginat-o. Sunt aici fire invizibile, întrețesute, care atrag și resping, totul într-un joc universal pe care îl vom recunoaște, fără îndoială, ca fiind profund uman și, de multe ori, inevitabil. Dar din acest joc se desprind lecții pe care Daniela Krien le împletește, ca un țesător de sute de ani, într-o pânză care nu poate exista decât în prezența celorlalți, fie că acest lucru înseamnă iubire, singurătate sau tristețe. Sunt, în acest roman, cinci povești de viață care tulbură, farmecă, înseninează. Cinci femei pe care merită să le descoperiți, indiferent de momentul în care vă aflați în viață.  

Daniela Krien, „Iubirea în caz de urgență”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 288, traducere: Daniela Ştefănescu


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Kelly Sikkema pe Unsplash

despre autor

Mihaela Pascu-Oglindă

Scriitoare şi critic literar, absolventă a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București.

A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018 și volumul de poezii „Mijloace nefaste de supraviețuire” (2021).

Din octombrie 2019 a înființat clubul de lectură CititOARE care se organizează lunar. Cronicile de carte apar pe citestema.ro și în Suplimentul de cultură.

scrie un comentariu