Ofelia Prodan (născută în 1976 la Urziceni) a absolvit Facultatea de Sociologie la Universitatea din București și studii post-universitare la Facultatea de Informatică, Universitatea Politehnica. A debutat editorial în anul 2007 cu Elefantul din patul meu (Premiul pentru Debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Au urmat volumele: Ulise şi jocul de şah (2011), Călăuza (2012, Premiul Naţional Ion Minulescu), No Exit (2015, Premiul Național George Coșbuc și Premiul Național Mircea Ivănescu), Șarpele din inima mea (2016, Premiul Cartea de poezie a anului la Festivalul Național Avangarda XXII), High (2017, antologie de autor apărută în Spania), Fișă clinică (2018), Periodic reciclăm clișeele (2019), Elegie allucinogene/ Elegii halucinogene (2019, volum biling apărut în Italia), Rezonanța începe când rezonăm pe aceeași frecvență (2021) și Clona lu Ofelia Prodan în aeroplan (2021). A fost inclusă în antologia Voor de prijs van mijn mond (Jan H. Mysjkin, Ed. Poëziecentrum, Belgia, 2013). Este laureată a Premiului Internaţional de Poezie şi Proză Napoli Cultural Classic, ediția 2013, câştigând Premiul I la secţiunea POESIA in lingua straniera. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN CLUB România.
În cele ce urmează mă voi apleca asupra unui volum ceva mai vechi al Ofeliei Prodan, Periodic reciclăm clișeele (Editura Limes, 2019).
Deși este structurat pe trei cicluri poetice, volumul tratează în fond două teme majore și anume: afecțiunile patologice din sfera psihologică și post-umanismul/ interacțiunile omului cu formele de inteligență artificială. Este așadar un volum cât se poate de actual, temele mai sus menționate fiind printre cele mai des dezbătute și astăzi, în 2021.
Variațiunile la prima temă, cea a tulburărilor psiho-emoționale sunt reunite în cel dintâi ciclu al volumului, ce poartă la rândul său un titlu cu conotații psihopatologice, șefa nimfomană. Poemele din această secțiune abundă în referințe la tot soiul de dereglări ale forului psihologic, anxietăți, atacuri de panică (simulate sau nu), nimfomanie, necrofilie, tulburări de spectru autist, psihoză anti-socială și altele asemenea, lăsând deseori impresia că a versificat pagini întregi dintr-un manual de diagnostice psihopatologice: „mă lăcomesc la ce-i inadecvat. suplu și mărinimos./ cu pieptul numai fibră de plastic./ îi jur supunere oarbă numai cât traversăm pe roșu./ vă dau înscris: nu am halucinat decât/ la propria mea comandă mentală. abuzez numai de cafea./ urmează: să vă introduceți teoriile în tonomatul/ din spate. psihoza colectivă e demodată. tocurile la fel./ relațiile interumane îmi creează repulsie instinctivă./ asocială – da, autistă – da, autoreferențială – da,/ relativă și laconică – întotdeauna. testul de sarcină – inutil.// un bătrân își molfăie mâneca halatului. conștientizează/ lasciv labirintul interior. din ochi i se scurge/ un lichid purulent. strănut. împing mai departe picioarele./ mâinile mi se mișcă haotic./ se prelungesc, se plastifiază, se răsucesc în jurul gâtului,/ mă ridică peste blocuri. el mă vede. strănută”.
Ceea ce atrage însă atenția la aceste poeme este abordarea ușor satirică, poeta lăsând să se înțeleagă că privește aceste forme de agregare și manifestare ale nebuniei cu oarecare distanțare și chiar cu umor, atmosfera fiind pe alocuri asemănătoare cu cea din bancurile cu și despre nebunii din casele de nebuni. De altfel, tot într-o notă veselă și totodată ușor melancolică se face și trecerea la cea de-a două temă, la post-umanism, poeta asociind indirect atracția sa pentru personajul Data din seria S.F., Star Trek, tot cu o formă inofensivă de tulburare psihică, în fond doar o imaginație ceva mai bogată: „Cine visa în adolescență atingeri sublim-erotice/ cu androidul Data din Star Trek?”.
Tema androizilor, a cyborgilor și a altor forme de inteligență artificială este prezentă în ambele cicluri ce completează volumul: atacul pozitronic, respectiv spații fără contur. Androidul Data. În aceste două secțiuni, laitmotivul este încercarea poetei de a se converti la o viață de android, pentru a scăpa de viața sa umană, pe care o resimte din cale afară de copleșitoare, mai ales la nivelul emoțiilor pe care este nevoită să le trăiască și să le administreze corespunzător: „am mers în gol până ce m-am golit de orice/ urmă firavă de umanitate./ trăiam emoțiile ca androidul/ Data căruia i se înfig cabluri electrice/ în creierul pozitronic./ nu m-am oprit până n-a mai rămas/ nimic uman în mine./ trupul meu se mișca mecanic, sacadat./ respirația mi se blocase. inima din metal dur./ m-am reîntors în virtutea inerției acasă./ în contact cu spațiul meu intim,/ mi-am recăpătat treptat puterile afective și empatice/ pentru zilele efemere, caniculare”. Eforturi ce par a fi dat roade până la urmă, poeta ajungând până la stadiul de… virus: „mă multiplic sub forma unui virus letal./ invadez formele organice de viață./ vaccinul administrat în doze mici își face efectul./ eliminată temporar din ecuația existențială,/ sunt pregătită să reîncep/ un nou ciclu vital într-un înveliș de energie subtilă” (acest text, scris în 2019 sau poate chiar mai devreme, ar putea fi privit și ca literatură de anticipație).
Totuși, miza finală a volumului, dincolo de fascinația pentru post-umanism sau pentru maniera în care psihicul omului poate claca și degenera în diverse forme de nebunie, pare a se desluși în următoarele două versuri: „involuția e aproximativ într-un procent de 78% o evoluție care se succedă defectuos”. Așadar, Ofelia Prodan nu face altceva decât să ne atragă atenția asupra faptului că o evoluție prost gestionată nu va duce decât la o involuție fulgerătoare; realitate despre care ne avertizase cu mulți ani în urmă și Anatole France în Insula Pinguinilor.
De prisos să vorbesc și despre cât de firesc și natural curg poemele Ofeliei Prodan, despre stăpânirea de sine în construcția acestora și despre forța lor epică, având în vedere că vorbim totuși despre o poetă cu vechi state de plată în poezia română contemporană. De remarcat însă faptul că a avut curajul să se îndrepte către un univers tematic nu atât de vast exploatat până în acest moment, cel al post-umanismului, și de apreciat maniera exemplară în care s-a achitat de sarcina pe care și-a trasat-o.
Periodic reciclăm clișeele (Limes, 2019) rămâne un volum de referință în poezia actuală, iar Ofelia Prodan lasă de înțeles că mai are încă multe fațete poetice pe care să le ofere în timp cititorilor săi.
Ofelia Prodan, „Periodic reciclăm clișeele”, Editura Limes, anul publicării: 2019, nr. pagini: 84
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Possessed Photography pe Unsplash
scrie un comentariu