Vă oferim un fragment din volumul Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film de Bogdan Jitea, recent apărut la Editura Polirom, în colecția „Cinema”.
Cinematografia, prin definiție o artă pentru mase, a ocupat un rol important în mașinăria propagandistică a regimului comunist din România. Sesizîndu-i potențialul de armă ideologică, Nicolae Ceaușescu a transformat-o într-o adevărată industrie pusă în slujba politicului, cu o producție axată pe două direcții prioritare: filmul istoric – care conectează regimul la un trecut legitimator și care, în timp, va contribui tot mai mult la cultul personalității Conducătorului – și filmul de actualitate. În această concepție, superproducțiilor „epopeii naționale cinematografice”, precum Dacii, Columna, Mihai Viteazul sau Mircea, li s-au adăugat filmele ancorate în „realitatea socialistă”, menite să oglindească transformările din societate dintr-o perspectivă oficială. Chiar dacă cinematografia din Republica Socialistă România a fost una strict controlată de partidul-stat, având ca scop principal sprijinirea regimului, au existat totuși cineaști care au reacționat la presiunea politicului. Unii au adoptat o strategie de rezistență pasivă, alții și-au apărat concepția artistică fără a ezita să intre în conflict cu sistemul. Deși supravegheați de Securitate, cenzurați și, în unele cazuri, interziși, aceștia au reușit să realizeze filme care au demascat ipocrizia și minciuna societății ceaușiste.
Fragment din capitolul „Epopeea naţională cinematografică”
Cazul românesc este unic prin consecvenţa şi amploarea cu care s‑a urmărit direcţia filmului istoric, în tentativa de a se realiza un adevărat tratat de istorie vizuală. Prin filmul istoric, regimul s‑a conectat direct la filonul legitimator al Trecutului pentru a surmonta deficitul de încredere în soluţiile oferite de ideologia comunistă. Mitologia socioeconomică a primelor decenii ale regimului comunist este substituită de o mitologie naţională dominată de un panteon laic de personalităţi istorico‑mitice. Această notă distinctivă a cinematografiei ceauşiste este remarcată de directorul Centrului de Producţie de la Buftea, Constantin Pivnicieriu, într‑o analiză din 1987. În opinia sa, „genul filmului istoric, conceput ca act de cultură şi şcoală de patriotism, devine aproape o specialitate şi o vocaţie a cinematografiei noastre”. Audienţa imensă de care se bucură filmul istoric în rândul marelui public îi potenţează principala funcţie, de vehicul ideologic al mesajului regimului. Publicul „vede în trecutul istoric un mod de a medita asupra prezentului de pe poziţiile ideologiei noastre socialiste”.
În realitate, publicul este orientat de aparatul de propagandă ceauşist să privească din această perspectivă. Într‑un articol din 1974 intitulat sugestiv „Dar ce nu e azi politic ?”, Dinu Kivu, critic de film, consideră că „filmul politic nu e cel care discută politica, ci care te obligă pe tine, spectator, să vezi lumea în termeni politici”. Dezbaterile anilor ’70 pe marginea filmului istoric au în vedere această funcţie politică. Sergiu Nicolaescu, cel mai de succes regizor român al genului filmului istoric, formulează această idee în cadrul unei asemenea dezbateri, organizată de revista Cinema din iunie 1974. „De asemenea, vreau să precizez un lucru important de reţinut, şi anume că acest gen de filme reprezintă momentul în care au fost făcute şi susţin cu fermitate ideea că ele sunt o comandă socială a actualităţii”. Titus Popovici, cel mai important scenarist al ciclului de filme istorice care vor forma „epopeea naţională cinematografică”, se exprimă la rândul său pentru racordarea Istoriei naţionale la Prezentul comunist:
Cred că mai mult decât oriunde, tocmai pentru că unitatea şi independenţa sunt componente esenţiale ale programului revoluţiei socialiste în România, filmul istoric este şi trebuie [sublinierea lui Popovici – n.n.] să fie un film contemporan. E sarcina cea mai nobilă şi cea mai dificilă pentru că a pune pur şi simplu în gura unui personaj istoric idei contemporane exprimate la nivelul unui articol de serviciu înseamnă a caricaturiza, în mod obiectiv, a banaliza idei şi sentimente care au asigurat dăinuirea noastră ca fiinţă naţională.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Bogdan Jitea (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012). Specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. A fost cercetător în cadrul Arhivei Naţionale de Filme, unde a gestionat proiectul realizării Filmografiei filmului documentar vechi (1897‑1948), pentru care a publicat volumul Catalogul filmului documentar românesc, 1897‑1929 (Paradis, 2017). Autor a numeroase studii şi articole de specialitate şi de popularizare privind cinematografia comunistă şi realizator al filmului documentar Epopeea Naţională Cinematografică (2011). Printre ultimele studii publicate: „Debutul «epopeii naţionale cinematografice»: Realizarea filmului Tudor (1963)”, SMIC, vol. XVII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 2018;„Avatarurile cinematografiei de tranziţie. Studiu de caz R.A. CINEROM”, în Andrei Gorzo, Gabriela Filippi (coord.), Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, Tact, Cluj‑Napoca, 2017.
scrie un comentariu